XLIV de George Coşbuc

Poezia „XLIV” a lui George Coșbuc, scrisă în anul 1893, face parte din volumul său de debut, „Balade și idile”, și a fost influențată de poezia populară românească.

Titlul poeziei face referire la numărul baladei din volumul „Balade și idile”, însă pe parcursul poeziei nu este prezentată o poveste narativă specifică, ci mai degrabă este evocată imaginea unei naturi puternice și impunătoare, care stârnește sentimente profunde de teamă și respect în sufletul omului.

În poezie, autorul folosește o serie de imagini vizuale și tactile pentru a crea o imagine vie a naturii: copacii bătrâni și falnici, vântul care suflă puternic, iarba înaltă și bogată, florile și frunzele care se zbat sub puterea vântului. În același timp, se conturează și imaginea fragilității omului în fața naturii și a forțelor sale: „O, cât e omul de mic / Şi cât de mare-i pământul!”

Poezia „XLIV” poate fi interpretată și ca o reflectare a raportului dintre om și natură, dar și ca o meditație asupra condiției umane și asupra efemerității vieții.

---

Tu, ulciorule de lut,
Am avut aceeaşi soarte
Amândoi dintru-nceput
Eu din tine m-am născut
Şi de-a pururi după moarte
Iar vom fi acelaşi lut!
Astăzi plâng şi te sărut,
Că-mi eşti singurul meu bine
Şi eşti lut şi tu ca mine.
Din etern am fost un lut,
Dar o soartă-ntâmplătoare
Te-a făcut ulcior pe tine:
Om pe mine m-a făcut;
Ah, întors era mai bine!

Rezumat extins la poezia XLIV de George Coşbuc

Poezia „XLIV” de George Coșbuc este un monolog liric adresat unui prieten drag, care se află departe. Poetul îi transmite prietenului său că îl simte mereu aproape, chiar dacă este departe, și îi mărturisește că amintirea lui este una plăcută și dulce.

În prima strofă, poetul vorbește despre dorul pe care îl simte față de prietenul său și îi spune că își amintește mereu de momentele frumoase petrecute împreună. În a doua strofă, poetul rememorează momente petrecute împreună, plimbări prin pădure și cântece lăutărești, și îi spune prietenului său că amintirile sale sunt atât de vii încât pare că îl are mereu lângă el.

În a treia strofă, poetul își exprimă recunoștința față de prietenul său și îi spune că oricât de departe ar fi, el va fi mereu aproape de sufletul său. În ultima strofă, poetul își exprimă speranța că prietenul său își va aminti mereu de momentele petrecute împreună și îi transmite un gând de dragoste și prietenie.

În ansamblu, poezia este o declarație de prietenie și de recunoștință, în care poetul exprimă fidelitatea și afecțiunea față de prietenul său drag.