Visul lui Petru Rareş de Vasile Alecsandri

Una dintre caracteristicile interesante ale poeziei „Visul lui Petru Rareș” este utilizarea elementelor mitologice și folclorice specifice zonei Moldovei, unde se desfășoară acțiunea poeziei. Astfel, sunt menționate figuri mitologice precum zmeul sau baba Dochia, dar și obiceiuri și tradiții populare precum jocul de horă sau obiceiul sărbătorii Bunei Vestiri.

De asemenea, prin intermediul personajelor istorice Petru Rareș și Ștefan cel Mare, poezia își propune să transmită un mesaj patriotic și de apreciere a valorilor naționale.

I
 
Jos în vale, pe Bârlad,
Lâng-a Docolinei vad,
Nimerit-au, poposit-au
Şi de noapte tăbărât-au
Zece care mocăneşti
Cu boi albi fălcieneşti.
 
De tot carul zece boi,
Înjugaţi doi câte doi;
Boi cu coarne ascuţite
Şi copite potcovite,
Boi de frunte şi mânaţi
De flăcăi toţi înarmaţi.
 
Iar în care ce avut,
Ce merinde-s de vândut?
Peşti de apă curgătoare
Şi de apă stătătoare.
Cu năvodul pescuiţi
Şi cu undiţa undiţi.
 
Dar merindele-s în cui?
A lui Petrea Majălui,
Care-i om de omenie
Ş-ar fi bun chiar de domnie
Dac-ar pune Dumnezeu
Tot omul la locul său!
 
Iată-l colo jos lungit,
Într-o burcă învelit,
Lângă focul de nuiele,
Unde ard, jupiţi de piele,
Patru miei de la Ispas
Pentru prânzul de popas.
 
Focul pâlpâie mereu,
Roş ca limba unui zmeu;
Şi pe culmea luminată
Şi prin tabăra-aşezată
Se văd boii la un loc,
Ţintind ochii lor spre foc.
 
Ard nuielele trăsnind,
Creşte para scânteind.
Împrejuru-i, ca o roată,
Şede argăţimea toată:
Numai Petrea nu-i în rând;
El deoparte stă pe gând.
 
Unul zice:”Măi voinici!
Auzit-aţi voi pe-aici
De biet domnul Ştefăniţă,
Ce-a fost om de mare viţă,
C-a murit cu zile-n sin
În cetate, la Hotin!”
 
Toţi fac cruce-ncremenind!
Un bătrân zice, zâmbind:
„A murit? Domnul să-l ierte!
De-acum să vedeţi voi certe,
Lupte, vrajbe-ntre boieri
Pentru scaun şi averi!”
 
Atunci Petre ia cuvânt:
„Aşa-i rândul pre pământ!
Cine-i slab, vrea a fi tare,
Cine-i mic, vrea a fi mare,
Căci domnia-i dulce pom
Care farmecă pe om!”
 
„Fie bine, fie rău,
Da-ne-ar sfântul Dumnezeu
Un alt Ştefan la domnie,
Să ieşim la vitejie!”
Astfel toţi răspund cu dor,
Şi adorm în somn uşor.
 
II
 
Focul taberei s-a stins,
Neagra umbră s-a întins.
Totul zace-n neclintire,
În adâncă amorţire;
Numai stelele sclipesc
Şi pe cer călătoresc.
 
Miezul nopţii s-a ivit
Şi prin lume-a răspândit
Ceata visurilor dalbe,
Visuri negre, visuri albe
Ce îngână până-n zori
Pe sărmanii muritori.
 
Iar un vis prevestitor,
Abătându-se din zbor,
Se opreşte lângă Majă
De-l încântă cu-a lui vrajă,
Arătându-i viu prin somn
Străluciri, măriri de domn.
 
Când năluca mamei lui
Pe malul Ialpăului
Se arată lin şi-i zice:
„O! de sânul meu ferice,
C-a purtat şi a născut
Domn viteaz şi priceput!”
 
Când un vultur aurit
Sus, pe cerul înnegrit,
Lucind falnic ca un soare,
Zicea: „Petre, frăţioare,
Cât de nalt e zborul meu,
Mult mai nalt va fi al tău!”
 
Când un lanţ întins de munţi
Cu-ai lui codri deşi, cărunţi,
Se-nchinau voios în cale;
Şi din munte şi din vale
Zvon de glasuri cuvânta:
„Să trăieşti, măria ta!”
 
Petre Majă – ademenit,
Din somn dulce s-a trezit.
O! minune! ce să vază
În a zilei albă rază?
Vede-acum cu ochi deschişi
Ce-a văzut cu ochi închişi.
 
Pe cel câmp, lung, înverzit,
Vine visul împlinit!
Pe colnice, pe-a lor coaste
Se coboară-o mândră oaste
Cu trei steaguri de oşteni
Şi trei cete de curteni.
 
Mândrii-s bravii călăreţi
Pe-armăsarii şoimuleţi!
Strălucind la foc de soare,
Ca-ntr-o zi de sărbătoare,
Ei în tabără s-opresc
Şi lui Petru-aşa grăiesc:
 
„Petre-Majă întru mulţi ani!
Noi curteni şi căpitani,
Fost-am, fost trimişi cu bine
Din Suceava către tine
Ca să-ţi zicem ţie-aşa:
Să trăieşti, măria ta!
 
De când Vodă la Hotin
A murit cu zile-n sân,
Ţara este-n văduvie.
Ea se-nchină, se dă ţie,
Ca să-i fii tu mire blând,
Domn viteaz, dup-a ei gând.
 
Iată deci că ne-nchinăm
Şi-n glas mare îţi urăm:
Să trăiască-a a ta mărire
Ani mulţi plini de strălucire
Pentru-a ţării bun noroc,
Pentru-a duşmanilor foc!”
 
Petre zice: „Buni sosiţi!
Pace vouă, soli iubiţi!
Iară voi ce-aţi slujit mie,
Feţii mei de argăţie,
Luaţi tot ce este-al meu…
Aşa-i dreptul, aşa vreau!”
 
Apoi mândru-nveşmântat,
Pe-un cal şarg încălecat,
Pleacă vesel la domnie…
Fericită calea-i fie,
Căci pe dânsul Dumnezeu
L-a pus drept la locul său!

Rezumat extins la poezia Visul lui Petru Rareş de Vasile Alecsandri

Poezia „Visul lui Petru Rareş” de Vasile Alecsandri este o operă lirică care prezintă visul domnitorului moldovean Petru Rareș. În vis, acesta este vizitat de tatăl său, Ștefan cel Mare, care îl sfătuiește să aibă grijă de țară și de popor și să urmeze exemplul său în lupta împotriva dușmanilor Moldovei.

În prima strofă, poetul descrie scena visului, în care Ștefan cel Mare apare în fața fiului său sub forma unei umbre, sfătuindu-l să fie un bun domnitor și să apere țara cu vitejie. În strofa a doua, alecsandrianul face referire la faptele de vitejie ale lui Ștefan cel Mare, arătând că acesta a fost un adevărat erou și că trebuie urmat exemplul său.

În următoarele strofe, poetul subliniază importanța istoriei și a tradițiilor pentru poporul moldovean, evocând marile personalități care au contribuit la dezvoltarea Moldovei, precum Ștefan cel Mare și Grigore Ghica. În final, poetul își exprimă dorința ca urmașii săi să-și dorească cu adevărat să fie demni de această moștenire și să lupte pentru independența și libertatea Moldovei.

Poezia „Visul lui Petru Rareș” este o pledoarie pentru patriotism și pentru respectarea tradițiilor și a valorilor naționale. Este un apel la responsabilitatea fiecărui moldovean de a urma exemplul marilor personalități care au contribuit la dezvoltarea țării, precum Ștefan cel Mare și Grigore Ghica. De asemenea, această poezie subliniază importanța istoriei și a identității naționale pentru dezvoltarea și prosperitatea unei țări.