Veac de tăcere de Adrian Păunescu

Poezia „Veac de tăcere” a fost publicată în 1971 și este una dintre cele mai cunoscute creații ale poetului Adrian Păunescu. Textul reprezintă o critică a sistemului politic comunist, în special a politicii culturale a regimului.

O trăsătură specifică a acestei poezii este ritmul alert și tonul declamatoriu, care accentuează mesajul și îi conferă o forță expresivă puternică.

În timpul regimului comunist, poezia a fost interzisă și a circulat doar în manuscris. După 1989, însă, a fost recunoscută ca o expresie importantă a luptei împotriva regimului totalitar.

---

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul ”dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul ”nu”
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.
 
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul ”însă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul ”hai”
Vai, vom face repetiţii pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi răsă, vei fi plânsă.
 
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul ”pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „taci”
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă totuşi, să uităm ce-nseamnă ”dacă”.
 
Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veveriţe fără nume ne predea curate legi,
Când se va răsti furtuna vorba mea s-o înţelegi
Cănd vor susura izvoare află c-a murit mânia.
 
Şi de unde până unde să uităm ce mai înseamnă
Să rămânem ai naturii, botezaţi în necuprins,
La sfârşitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăşi dor de vară şi de toamnă.
 
Vai, sunt răuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un târziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.
 
Sunt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învăţăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorităţi pustii,
Să spălăm întrega fire, să trăim cu-ndurerare.
 
Să uităm ce-nseamnă ”lume”, şi ”avere”, şi ”putere”
Să uităm cuvântul ”dacă”, să uităm cuvăntul ”da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcând iubirea, fiindcă totul e tăcere.

Rezumat extins la poezia Veac de tăcere de Adrian Păunescu

Poezia „Veac de tăcere” de Adrian Păunescu explorează tema condiţiei umane în lumea modernă şi este o critică la adresa societăţii contemporane şi a unui sistem politic opresiv.

Poezia începe prin a descrie o lume a tăcerii, în care oamenii nu mai au voce şi în care niciun sunet nu mai poate fi auzit. Autorul sugerează că această tăcere este rezultatul unei lumi care a pierdut valorile şi principiile umane şi care a devenit complet coruptă. Într-un astfel de context, oamenii sunt lipsiţi de speranţă şi nu mai au nicio putere asupra propriilor lor vieţi.

Autorul continuă să descrie o lume în care oamenii sunt opresiţi de un sistem politic care îi controlează şi îi suprimă. El vorbeşte despre oamenii care îşi petrec viaţa într-o stare de aşteptare, fiindu-le frică să se exprime şi să-şi exprime propriile opinii, pentru a evita represiunile regimului politic.

Poezia sugerează, de asemenea, că tăcerea este complice la propria lor suferinţă şi lipsă de libertate. Autorul îi îndeamnă pe oameni să vorbească şi să îşi ia propriile lor vieţi în mâinile lor. El spune că doar prin exprimarea opiniei proprii, oamenii pot deveni conştienţi de puterea lor şi pot face schimbări în lume.

În final, poezia se întoarce la imaginea iniţială a unei lumi tăcute, sugerând că oamenii trebuie să depăşească această tăcere şi să îşi găsească propria voce, pentru a lupta împotriva opresiunii şi a injustiţiei.

Poezia este scrisă într-un stil direct şi simplu, folosind metafore puternice şi imagini vizuale pentru a ilustra mesajul său. Autorul subliniază importanţa libertăţii şi a dreptului la exprimare, sugerând că acestea sunt valorile de bază ale unei societăţi umane şi drepte.