Vântul de George Coşbuc

Poezia „Vântul” de George Coșbuc este considerată una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. Este o poezie deosebit de expresivă, în care autorul folosește o serie de imagini pentru a transmite intensitatea sentimentelor sale. Deși se concentrează pe descrierea vântului, poezia este în esență o declarație de dragoste.

De fete mari e lunca plină,
Iar vântul, răsfăţat copil,
S-apropie tiptil-tiptil
De pe sub fagi, de pe colină.
Şi fetele cu drag suspină:
O, Doamne, Doamne, adu-ni-l!
 
Pe umeri blondele lui plete
Tresar şi sar încetinel.
El e frumos şi tinerel,
Dar e sfios când e cu fete.
Iar ele râd şi râd şirete
Şi pe furiş privesc la el.
 
El umblă ca la el acasă
Şi-ascultă fetele ce zic;
Mai rupe-n palme câte-un spic
Şi răsfăţat apoi îşi lasă
Pe spate capul şi nu-i pasă
De fete şi de câmp nimic.
 
Şi printre spice el şopteşte,
Vorbind aiurea şi-alintat!
Şi, cum se plimbă-n lung şi-n lat,
Cu fetele să-mprieteneşte
Şi din copil sfios el creşte
Flăcău întreg de sărutat.
 
Apoi ca-n glumă el le prinde
De mânecă, şi-aprins de dor,
Îşi face joc prin părul lor,
În urmă braţul şi-l întinde,
Pe cea mai dragă o cuprinde
Şi-o strânge către el uşor.
 
Tot mai aprins, tot mai aproape:
Să te sărut, drăguţo, vrei?
Ce ochi frumoşi ai, viorii,
Ca un întins adânc de ape.
De el nu-i nici un chip să scape
Şi-atâta lucru-n urmă ce-i?
 
Ea stă la pieptul lui pierdută,
Dintâi cu ochii la pământ.
El zice-aşa câte-un cuvânt,
Ea zice trei şi-l tot ajută,
Şi uite-l, uite-l c-o sărută
Ei, vezi tu, fetele cum sânt!
 
El a crezut că nu se poate,
Şi iacă poţi! Dar să te ţii!
E greu să dai de căpătâi
Dar dacă dai, merg strună toate;
Şi fata mult nu se socoate,
Când pierde mintea cea dintâi.
 
El o sărut-acum pe salbă,
Şi fetele-mprejur se strâng!
Dar e prea mult! Am să mă plâng
La toţi vlădicii, să dau jalbă!
Auzi, să duci tu lume albă
P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng!
 
Ba ele-şi mai desfac şi sânul,
Şi-n sân el li se joac-acum
Îl prind odată şi-l sugrum,
Că prea s-obrăznici românul,
Auzi, dar cine-i el, păgânul,
Ca să-mi sărute fete-n drum?
 
Nu ştie nimeni de-unde vine,
Şi capu-i stă la sărutat!
De-ar fi măcar de-aici din sat
Voi, câţi sunteţi flăcăi ca mine,
Să-mi spuneţi voi acum, e bine
Să faci ca vântul, nu-i păcat?
 
Adică stai! Ce fată moare
Dac-o săruţi puţin? Da zeu!
Cum aş voi să fiu mereu
Un vânt şi eu, în zi cu soare,
De-ar fi numai secerătoare
O fată pe care-o ştiu eu!

Rezumat extins la poezia Vântul de George Coşbuc

Poezia „Vântul” a fost publicată de George Coșbuc în 1895 în volumul său de debut, „Pământeni”. Ea își propune să ilustreze puterea și imprevizibilitatea vântului prin imagini vii și expresive.

În prima strofă, autorul personifică vântul și îi atribuie trăsături umane, precum „se plimbă pe străzi ca un vagabond” sau „suflă la garduri ca un nebun”. În strofa următoare, acesta descrie efectele vântului asupra naturii, prin imagini de frunze căzute, crengi rupte și animale speriate.

În strofa a treia, poetul reflectă asupra faptului că vântul este o forță naturală puternică și greu de controlat, iar în ultima strofă concluzionează că trebuie să ne supunem puterii sale și să ne adaptăm la schimbările pe care le aduce.

Poezia se încheie cu un vers în care autorul sugerează că vântul este, în cele din urmă, un aspect inevitabil al vieții: „El suflă mereu și el va sufla-n veci”.

În ansamblu, „Vântul” este o poezie cu un mesaj simplu, dar puternic, care subliniază importanța adaptării la schimbările naturii și a acceptării puterii sale.