Vântoasele de George Coşbuc

„Poezia Vântoasele” a fost publicată pentru prima dată în anul 1895, în revista „Familia”, fiind inclusă mai apoi în volumul „Balade și idile”. Poezia este o baladă populară, cu ritm alert și versuri cu rime încrucișate. În această poezie, autorul descrie puterea și forța vântului, care suflă cu putere și aduce schimbări majore în natură.

Vântul este personificat, fiind descris ca o forță vie, capabilă să aducă atât bine, cât și rău, în funcție de intensitatea sa. Poezia transmite mesajul că forța naturii nu poate fi controlată de om și că trebuie să fim pregătiți să ne adaptăm schimbărilor ce vin odată cu vântul.

Să ne ferească Dumnezeu
Şi audă-ne din cer cuvântul!
Mi l-a înghiţit acu pământul,
Şi-atâta om aveam şi eu!
Mi l-am întors în pat cu mâna,
Şi-am fost la babe şi la vraci
Şi-am dat şi milă la săraci –
Şi mi-a murit la săptămână!
 
De suflet noi voiam să-l dăm
Şi-l dădeam gata-n mâna morţii!
Era voinic; trăsese sorţii,
Şi-am tot zorit să-l însurăm.
Găsisem una mai de gazdă –
Căci nu eram nici noi din drum
Dintâi n-o vruse nicidecum
Dar s-a mai dat şi el pe brazdă.
 
Şi ne-am gătit după puteri,
Cu lăutari s-aducem fata,
Cu vin şi chef, precum e data –
Ţin minte toate, ca de ieri.
Şi câţi nuntaşi! Să-i spună pragul!
Şi-afară ger, ca la Crăciun.
Mireasa ici, dincolo nun,
Şi-n mijloc el, mai mare dragul!
 
Şi-aşa deodată l-au cuprins
Călduri – c-a fost şi cald în casă –
El a ieşit de după masă
Îmbujorat de vin şi-aprins.
Şi până să băgăm de seamă,
Vântoasele-şi făcură rost –
Şi dacă nu ştiu eu ce-a fost,
Atunci eu nu ştiu cum mă cheamă!
 
În curte el de vorb-a stat
Cu doi flăcăi. Şi vezi, deodată.
Aşa din vorbă aşezată
Gemu cu glasul înfundat;
Apoi cu mâinile-amândouă
Şi-a rupt cămaşa de pe el –
Flăcăii spun, dar nu la fel;
Dar drept e cum vă spun eu vouă.
 
Că vâjâia vârtej de vânt,
Pe când vorbeau: plecase răul!
Şi undele-nghiţind flăcăul
L-au ridicat de pe pământ.
Şi se făcu-n văzduh roşeaţă
Ca-ntr-un pahar cu sânge-umplut –
Băiatul meu era pierdut
Când s-a mai limpezit de ceaţă!
 
Ce-a fost apoi – la Dumnezeu
Sunt toate câte sunt să fie!
Ce-a fost apoi, pământul ştie;
Dar spui ce-am auzit şi eu –
Că l-au văzut fugind orbeşte
Se jură vameşul, de-i ceri,
Şi doar el nu-i copil de ieri
Să nu-nţeleagă ce vorbeşte!
 
– „Venea ca un nebun spre rău.
Din jos de pod! Şi cu mirare
Eu stam să văd ce gânduri are,
Că-n vad e apa până-n brâu.
Pe mal s-a desculţat în grabă,
Trecând prin râu. L-aş fi strigat,
Dar m-am temut că-i apucat
Şi-mi prind cu Necuratul treabă.
 
Pe mal dincolo nu-l văzui
Să-şi tragă cizmele-n picioare.
Fugea de-a razna pe răzoare
Desculţ, aşa – de maica lui!”
Vezi, nu i-au dat răgaz la multe!
Şi eu l-am tot rugat frumos:
– „Să-mbraci măcar cevaşi pe dos”.
Dar parc-a fost el om s-asculte!
 
Şi-aşa în neştire l-au purtat
Cum nici nu te gândeşti cu gândul!
Trei sate l-au purtat de-a rândul!
Şi-acolo, într-al treilea sat
Bătu-n ferestre la o casă –
Ei, vezi, şi să te miri ce spun:
din om întreg te fac nebun,
Şi din voinic, neom te lasă.
 
Ei spun aşa ca s-a ţinut
Cu văduva din cas-aceea.
Dar eu nici nu cunosc femeia –
Şi-a fost apoi, că nici n-am vrut
Să ştiu de ea. Şi-am stat întruna.
Am stat de el ca să-l însor,
Şi el, văzând că-i tot dăm zor,
S-a lepădat de ea cu buna.
 
Şi-acolo, Doamne, mi l-au dus,
De ne-a stricat tot rostul vieţii!
Şi-l aşteptam la horă, bieţii,
Şi, galbeni-ceară, când ne-au spus
Flăcăii, cari au fost cu dânsul:
Eu n-aveam lume pe pământ
Să ştiu pe care lume sânt,
Aşa mă podidise plânsul.
 
A doua zi, pierit zăcea
În ieslea grajdului, pe paie.
Şi-ar fi putut din el să taie
Bucăţi-bucăţi, că nu simţea.
N-avea putere-n el să-şi tragă.
Nici sufletul, şi-aşa răpus
Zăcea pe ţol cu faţa-n sus
Cu ochii stinşi şi fără vlagă.
 
În două zânele l-au rupt,
I-au stors şi sângele cu-ncetul
Căci nu putea să-şi mişte, bietul,
Nici ochii-n cap! Şi i-au mai supt
Şi glasul, ca pe muţi lăsându-l;
Iar noi din gură-i n-am putut
S-aflăm ce-a fost şi ce-a făcut,
Şi nu-i puteam ghici nici gândul!
 
Îi dase ceasul rău în drum!
De nu-mi ieşea atunci din casă,
Eu n-aş fi de copil rămasă,
Că l-aş avea băiat şi-acum!
Aşa… mi l-a înghiţit pământul
Şi-atâta om aveam şi eu –
Să ne ferească Dumnezeu
Şi audă-ne din cer cuvântul!

Rezumat extins la poezia Vântoasele de George Coşbuc

Poezia „Vântoasele” de George Coșbuc este o descriere poetică a naturii și a schimbărilor pe care le aduce vântul în lume. Versurile evocă imaginea unui peisaj de toamnă, în care frunzele cad sub puterea vântului și copacii își pierd coroanele.

Autorul personifică vântul, prezentându-l ca pe un personaj puternic, ce își face simțită prezența prin mișcarea arborilor și a frunzelor. În același timp, poezia pune accentul pe fragilitatea vieții și a naturii, sugerând că tot ce e trecător în lume este sortit să dispară sub influența vântului.

În final, autorul remarcă faptul că vântoasele aduc cu ele și schimbarea, sugerând că toamna este o perioadă propice pentru reflectare și regândirea vieții.

Astfel, poezia „Vântoasele” de George Coșbuc este o meditație poetică asupra naturii, vieții și a schimbărilor pe care le aduce trecerea timpului.