Un om pe nişte scări de Adrian Păunescu

„Un om pe niște scări” este o poezie scrisă de Adrian Păunescu în anul 1972 și publicată pentru prima dată în volumul său de poezii intitulat „După melci”. Este una dintre cele mai cunoscute și mai apreciate poezii ale lui Păunescu, fiind considerată o capodoperă a poeziei sale.

Poezia este profund filozofică și reflectă asupra sensului vieții și a faptului că existența umană pare să fie în mare măsură lipsită de sens și direcție. Este o poezie care a atras atenția publicului și a criticilor literari prin stilul său expresiv, prin mesajul profund și prin complexitatea sa poetică.

În lumea plină de urmări
Eu sunt un om pe nişte scări,
În sus ce e, în jos nimic,
În jos ce e, în sus nimic.
 
Vorbesc cu ceilalţi care-au fost
Şi-n sus şi-n jos, şi nu-i dezic,
Eu însumi spun de locurile
Pe unde-am fost nu e nimic.
 
Vecinul meu prăşeşte ciori,
Vecina mea prăşeşte farduri,
Eu sunt un om pe nişte scări
Şi-un câine bulucind prin garduri.
 
Dacă de mai multe ori
Căci ce pot fi aceste garduri
Decât căzute foste scări
Decât căzute foste garduri.
 
Vecine, Domnule, Străine,
Nu înţeleg ce-aveţi cu mine,
Ştiu scările ne sunt comune
Dar trec atât de rar pe-aici,
Portarul însuşi poate spune
Că am ambiţii foarte mici.
 
Din când în când mai vin pe-acasă
De ce vă supăraţi când vin
Agale talpa mea apasă
Pedalele cu pas străin.
 
Vecinul meu prăşeşte ciori
Vecina mea prăşeşte farduri
Abia m-am ridicat din garduri
Şi mârâind în joase salturi
Eu sunt un om pe nişte scări.
 
Şi dacă vreţi să fiu baladă
Şi fiindcă eu nu am o stea
Accept, râvnesc, visez să cadă
Un porc nervos la moartea mea.
 
Şi-acuma, vă implor, zâmbiţi
În lumea plină de urmări
În care fard şi ciori prăşiţi
Întunecaţi şi spălăciţi
Lăsaţi-mă să fiu pe scări.

Rezumat extins la poezia Un om pe nişte scări de Adrian Păunescu

„Un om pe niște scări” este o poezie a poetului român Adrian Păunescu, publicată în volumul „Melancolie” în anul 1972.

Poezia începe cu descrierea unui om care urcă niște scări într-un mod aparent obișnuit. În timpul urcării, însă, omul își dă seama că, de fapt, se află pe o scară fără sfârșit și începe să simtă oboseală și teamă. În același timp, el își amintește de momente din viața sa, în care a avut succes sau a eșuat, și se întreabă care este sensul existenței sale și al tuturor acțiunilor sale din trecut.

Poezia reprezintă o meditație profundă asupra condiției umane și a existenței umane în general, evidențiind că viața este o călătorie neîntreruptă, plină de incertitudini și greutăți. Poezia subliniază faptul că viața nu are un scop clar definit, iar omul este în permanență pus în fața alegerii de a acționa sau de a rămâne inactiv. În final, poezia lasă impresia că adevărata valoare a vieții constă în însăși procesul de căutare și descoperire a sensului acesteia, în ciuda tuturor provocărilor și neclarităților.