Poezia „Un cântec barbar” de George Coșbuc a fost publicată în anul 1897 în volumul său de versuri intitulat „Lauda și cîntarea românilor”. Este o poezie de inspirație patriotică, care evocă trecutul glorios al poporului român și îi îndeamnă pe români să se mândrească cu istoria și tradițiile lor.
Un fapt interesant despre această poezie este că a fost scrisă într-un moment istoric important pentru România, anul 1897 fiind un an de sărbătorire a Jubileului de Aur al domniei lui Carol I. Prin această poezie, George Coșbuc a contribuit la celebrarea istoriei și a tradițiilor românești într-un moment în care se consolida identitatea națională a poporului român.
Voi laşi dătători de porunci,
Mai râdeţi! Nevolnică turmă,
Mai râdeţi, că-i râsul din urmă!
S-apropie ziua! Şi-atunci
Vedea-veţi, sălbateci barbari,
Câmpiile voastre-necate
De vuietul multor armate,
Ca vuietul apelor mari –
Veni-vom ca-n ziua de-apoi;
Va plânge cu hohote zarea
De cară, de cai, de strigarea
Mulţimii pornite spre voi!
Ieşi-vor din negru pământ,
În zale de-argint cavalerii,
Puternici ca grindina verii,
Şi roibii cu nările-n vânt
Vor trece-n sălbatec galop
Spre Roma! Şi miei vor fi leii,
Fugi-vor de spaimă mişeii
Cuprinşi de pornitul potop
Spre Roma! Călcând pe cohorţi
Răzbi ţi-vom colosul de-aproape
Şi nu va mai fi cine să-ngroape
Mulţimea cea mare de morţi!
Din Istru vom face pârâu,
Să-l umpli, romane, cu sânge,
Cu lacrimi pe care le-or plânge
Nevestele neamului tău!
Şi nu vei putea să mai pui
În şiruri înfrânta-ţi armată,
Şi-om face să fie odată
Toţi corbii şi lupii sătui!
Căci vultur să fii, un colos,
Cu aripi de repezi furtuni
Şi cuibul în cer de l-ai pune,
De-acolo noi da te vom jos!
Ce-i viu sfâşia-vom în dinţi;
Aprinde-vom templele tale;
Vom naşte pustiul în cale;
Vom face pe-ai voştri părinţi
S-ascundă trufaşul lor chip
În togă, plângând de ruşine,
I-om trece sub furci caudine,
I-om pune cu fruntea-n nisip.
Si fără de milă, călăi,
În faşe strivi-vom poporul,
Şi mândri vom pune piciorul
Pe gâtul împăraţilor tăi!
Vom face cât cerul de nalt
Mormanul cadavrelor crunte
Şi munte vom pune pe munte
Şi cerului da-vom asalt.
Pe-al vostru Zalmoxe-pigmeu
L-om prinde de barbă înhăţându-l,
Cu tronu-i cu tot răsturnându-l
Din cer, căci acel Dumnezeu
Ce lasă pe-al vostru pământ
Să crească atâta urgie,
Acela nu poate să fie
Nici mare, nici tare, nici sfânt.
Ah, dac-am putea măsura
Pe cât ni-e de plină măsura,
Vedea-vei ce multă ni-e ura,
În ziua din urmă a ta!
Că dacă voi toţi aţi muri
De spaimele morţii înainte
De-al nostru sosit, din morminte
V-am scoate de-oriunde veţi fi!
Şi răzbunătoarelor sorţi
Le-am face cu palma dreptate,
Căci feţele voastre le-am bate,
Scuipându-ţi pe fiii tăi morţi!
Rezumat extins la poezia Un cântec barbar de George Coşbuc
„Un cântec barbar” este o poezie scrisă de George Coşbuc, publicată în volumul său de poezii intitulat „Versuri şi proză”. Poezia vorbește despre oamenii dintr-un trib barbar care cântă un cântec primitiv și primar, însă care în același timp are o putere misterioasă și încântătoare.
În prima strofă, autorul prezintă imaginea tribului care cântă și dansează în jurul focului. Ei sunt descriși ca fiind sălbatici și primitivi, însă încântarea din ochii lor este evidentă.
În a doua strofă, se face o comparație între cântecul lor și un alt cântec, un cântec al păsărilor care își face cuib în copaci. Autorul subliniază diferența dintre cele două cântece: în timp ce cântecul păsărilor este unul dulce și melodic, cântecul barbarilor este unul puternic și sălbatic.
În ultima strofă, se vorbește despre puterea cântecului barbarilor, care are capacitatea de a trezi emoții profunde în sufletul ascultătorului, chiar dacă nu poate fi înțeles din punct de vedere lingvistic. Autorul face o analogie între acest cântec primitiv și natura sălbatică, care are o frumusețe și o putere deosebită.
În ansamblu, poezia lui Coşbuc este o evocare a simplității și a puterii primitive a cântecului, care poate fi încă impresionant și captivant chiar și în lumea modernă.
Informații adiționale despre poezii de George Coșbuc
George Coșbuc închină fiecărui anotimp măcar câte o poezie (Noapte de vară, Vara, În miezul verii, Iarna pe uliță). Coșbuc a păstrat spiritul autentic românesc în balade, prin prezentarea momentelor nunții (Nunta Zamfirei) sau prin viziunea asupra morții (Moartea lui Fulger).
Aflati mai mult despre George Coșbuc pe Wikipedia