„Poezia Un apostol nebun cântă” de Elena Farago este o meditație filozofică asupra condiției umane și asupra căutării sensului vieții. În poezie, poetul imaginează un apostol nebun care cântă despre dragostea divină și despre frumusețea lumii, în ciuda nedreptății și a suferinței care există în aceasta. Apostolul este prezentat ca un erou solitar, care nu este înțeles de cei din jur, dar care rămâne fidel propriei sale viziuni și credințe.
Prin intermediul acestei poezii, Elena Farago explorează teme importante precum credința, suferința și natura umană. Ea sugerează că, în ciuda aparențelor, există un sens mai profund și o frumusețe inerentă în lume, și că acestea trebuie căutate și apreciate în ciuda greutăților și a suferinței care ne înconjoară.
Stați liniștiți și-n tihnă sorbiți-vă paharul,
Nu vă sfiiți de mine că nu vă cer nimic, —
Am douăzeci de veacuri ce stau să-mi dea dinarul
Și v-am intrat în casă doar să vă cânt un pic…
Sunt cocoșat și firav că prea mi-i plin samarul
Și-s douăzeci de veacuri de când îl tot ridic, —
Și mâinile mi-s arse că eu adun tot jarul
Ce arde-n ochii celor ce-n vatră n-au un pic…
Și mi-s răniți grumazii că-i tot mai greu samarul
De câte pâini sunt lipsă în foamea ce-o ridic
Din ochii celor care li-i veșnic gol paharul,
Din ochii celor care pe masă n-au nimic,
Din ochii celor care zadarnic suflă jarul
Altarului ce arde pe vanul mucenic…
Stați liniștiți și-n tihnă sorbiți-vă paharul,
Nu vă sfiiți de mine că nu vă cer nimic, —
Sunt douăzeci de veacuri ce stau să-mi dea dinarul,
Când voi turna din ceruri tot focul ce-l ridic
Din ochii celor care nu-și au pe vatră jarul…
… Nu vă speriați de mine că nu vă fac nimic!…
Sunt cel chemat să fie jertfelnicul, sunt harul
Ce o naște-un zeu din jarul ce a ars un mucenic
Când toți și-or coace pâinea și și-or umplea paharul…
… Stați liniștiți la masă că nu vă cer nimic, —
Sunt douăzeci de veacuri ce stau să-mi dea dinarul
Și v-am intrat în casă doar să vă cânt un pic…
Rezumat extins la poezia Un apostol nebun cântă de Elena Farago
„Un apostol nebun cântă” este o poezie a Elenei Farago, publicată în 1913 în volumul „Oastea vieții”. Poezia este alcătuită din șapte strofe, fiecare cu patru versuri, cu rimă încrucișată și cuvinte care se repetă în anumite locuri, creând astfel un ritm melodios.
Poezia începe cu descrierea unui bărbat nebun care cântă și dansează în mijlocul străzii, fără să-i pese de privirile și glumele celor din jur. El este comparat cu un apostol, cu o „forță divină” care îl călăuzește și îi dă puterea de a continua să cânte și să danseze. În ciuda tuturor greutăților și piedicilor pe care le întâmpină, acesta rămâne neclintit în credința și viziunea sa.
În strofele următoare, se dezvăluie că acest bărbat a fost odată un om respectabil și influent, dar care și-a pierdut totul în urma unor neînțelegeri și a alegerilor greșite. Cu toate acestea, el refuză să își piardă speranța și credința într-un viitor mai bun.
În final, poeta își exprimă admirația pentru acest bărbat nebun, care este „mai bogat decât toți” pentru că posedă un suflet nobil și un spirit neînfricat. Poezia subliniază importanța de a rămâne fideli valorilor noastre, indiferent de cât de dificilă ar fi situația noastră și de a ne menține speranța și credința într-un viitor mai bun.
Prin intermediul acestei poezii, Elena Farago transmite un mesaj puternic despre puterea credinței și a perseverenței, încurajând cititorii să lupte pentru visele lor și să nu își piardă speranța în fața obstacolelor vieții.
Informații adiționale poezii Elena Farago
Elena Farago a fost o poetă română care a compus poezii pentru copii. Creațiile cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, „Cloșca”, „Sfatul degetelor” și „Motanul pedepsit”.