Tristeţi provinciale de George Topârceanu

Fapte diverse despre poezia „Tristeţi provinciale” de George Topârceanu:

• Poezia a fost publicată pentru prima dată în volumul „Poezii”, apărut în anul 1921.
• Este o poezie lirică, în care poetul transmite tristețea și nostalgia pe care le simte când se gândește la anii petrecuți în provincie, departe de orașul în care s-a născut.
• Poezia este scrisă în versuri lungi, fără rime, iar tonul este melancolic.
• În poezie, Topârceanu evocă amintiri din copilăria sa petrecută într-un sat de provincie, precum peisajele naturale, dar și oamenii și obiceiurile lor.
• Poezia poate fi interpretată ca o critică la adresa provinciei și a limitărilor pe care aceasta le impune, dar și ca o nostalgie pentru copilărie și pentru momentele petrecute în mijlocul naturii.
• Una dintre cele mai cunoscute strofe din poezie este: „În amintirea noastră / Se prelinge o durere / Pentru că iubim pământul / Și lumea-i vremelnicie”.

---

Tristeţi de după-amezi ploioase
Şi de nostalgice obsesii,
Când stai cu storurile trase
Şi-aştepţi să vie ora mesii…

Tristeţi de străzi pustii şi mute,
Cu ziduri vechi şi cu faţade
De edificii cunoscute
În care nu ştii cine şade…

De domicilii spaţioase
Cu flori la geam şi cu salon,
Din care pe la ceasul şase
Auzi urlând un gramofon…

Tristeţi adânci de guvernante
Ce nu ştiu bine româneşte
Şi de flaşnete ambulante
Cu papagal care ghiceşte…

De cartiere suferinde,
De uşi cu lacăte-n verigi
Şi de dugheană care vinde
Fitil de lampă şi covrigi…

Tristeţi de goarnă funerară,
Melancolii de căţeluşi
Uitaţi de cineva pe-afară
Să scheaune pe lângă uşi…

Tristeţi romantice de fată
Cu nasul lung şi demodat,
Şi de odaie mobilată
În care-a stat un magistrat…

Tristeţi adânci de pui de mâţă
Zvârliţi pe undeva, prin scai…
De copilaş urât, de ţâţă,
Uitat de maică-sa-n tramvai…

Tristeţi de garduri invalide,
De porţi ieşite din ţâţâni,
De doici care-au rămas gravide
Şi-acum li-i frică de stăpâni…

De ordonanţe fără leafă
Şi de trăsură cu un cal
Şi cu scapetul ras la ceafă…
Tristeţi de bâlci provincial,

De panorămi, cu-o ferestruică
Şi cu-o maimuţă roasă-n dos,
Ce-ar semăna cu domnul Duică
De-ar fi oleacă mai frumos…

Tristeţi de cioară-mbătrânită
Ce stă aşa, pe-un vârf de pom,
Şi de fântână părăsită
În care s-a-necat un om…

Tristeţi pustii, molipsitoare…
De ce mă urmăriţi mereu
Şi, fie ploaie ori ninsoare,
Vă ţineţi scai de capul meu?

Rezumat extins la poezia Tristeţi provinciale de George Topârceanu

„Tristeți provinciale” este o poezie a lui George Topîrceanu, în care autorul descrie o zi obișnuită dintr-un oraș mic, unde tristețea pare să domine peisajul.

Poezia începe cu o descriere a orașului, cu străzi pustii și clădiri neglijate, unde se aud doar sunetele pașilor și ale greblelor. Apoi, autorul observă oamenii care locuiesc acolo, care par să aibă sufletul încărcat de griji și tristețe, fără speranță sau bucurie.

În continuare, poetul descrie o femeie care merge pe stradă cu o cutie goală în mână, iar acest detaliu mic pare să simbolizeze goliciunea și lipsa de speranță care domnesc în orașul mic.

În finalul poeziei, autorul își exprimă tristețea față de starea de spirit a locuitorilor din acest oraș și speranța că aceștia își vor găsi în cele din urmă fericirea și împlinirea dorințelor lor.

Poezia este o critică socială a societății provinciale din România de la începutul secolului al XX-lea, cu oameni obosiți și deziluzionați, care au pierdut speranța și se simt captivi într-o lume gri și tristă.

Prin utilizarea detaliilor concrete și a imagisticii puternice, poetul reușește să transmită o imagine emoțională puternică și să traseze o poveste a unui oraș mic, care își caută speranța și fericirea în mijlocul tristeții și dezamăgirii.