Textul meu din urmă de Adrian Păunescu

Una dintre caracteristicile poeziei lui Adrian Păunescu este utilizarea unor cuvinte și expresii din vocabularul coloquial, populare, ce creează o atmosferă de autenticitate și o apropiere între poet și cititor. De asemenea, poezia „Textul meu din urmă” este considerată un autoportret literar al autorului, exprimându-și prin versuri propriile trăiri și gânduri, dar și o reflecție asupra condiției umane și asupra rolului poeziei în societate.

Aicea m-aş întoarce
Odată îndărăt
Ca să m-aplec sub piatră
În râul care scurmă
Să iau izvoru-n braţe
Şi-apoi să vi-l arăt
Spunându-vă: acesta
E textul meu din urmă.
 
După atâta viaţă
Trăită-n manuscris
Ca un agent al obştei
Sau ca un alt sihastru
Mi-nchipui că, probabil
Nu-mi este interzis
Să mor purtând în braţe
Acest izvor albastru.
 
Este izvorul Izei,
O lacrimă din Nord
Un arhetip ce-şi este
Contemporan, amonte
Stau muntele şi apa
În dulce dezacord
Şi-n orice întuneric
Atâta orizont e.
 
M-am adăpat în viaţă
Din oale fel de fel
Şi-am cunoscut cristale
Cu buze de paradă,
Am auzit pe limbă
Ninsori de clopoţel
Şi am simţit cu talpa
Prinosul de zăpadă.
 
Şi ape leşioase
Şi puţ cu-accent acid
Şi am pierdut şi gustul
Fântânii de acasă,
De la izvorul Izei
Abia acum deschid
Fiinţa mea mânată
De-o sete leşioasă.
 
De n-aş avea nevoie
S-o simt pe-ntregul trunchi,
Cu lacrimi aş sorbi-o,
Nobiliara apă,
Şi în izvor de-odată
Cu stelele-ngenunchi
Stau eu să-ncep izvorul
Sau el să mă înceapă.
 
Şi pentru clipa-n care
Într-un final de foc
O să se-arate moartea,
La ea să mă înhaţe,
Fac astăzi repetiţii
Şi vin în acest loc,
Să-nvăţ cum se ridică
Izvoarele în braţe.
 
Şi nu am nici un martor
Să-mi spună bun şi rău,
Să vină după mine
Ca el să recunoască:
,,Lăsaţi-i lui izvorul,
A fost izvorul său!”
Şi alt izvor să sară
Din scoarţa pământească.
 
Albastru trece Iza
Prin malurile verzi,
Obârşia-n enigmă
De veacuri plânsu-mi-s-a,
Aici pe tine însuţi
Întâi şi-ntâi te pierzi
Ca să te redescoperi
Purificat de Iza.
 
Va fi călătoria
Acestui râu în jos,
Va trece printre pietre,
Va lumina comune,
Va adăpa şi oameni
Şi vite cu folos,
Când altă Iza-ncepe
Pe cer să se adune.
 
Şi când va fi momentul,
Cu mâini pustii să mor,
Să mi le-ncarc de-această
Obârşie de ape
Şi textul meu din urmă
Să fie-acest izvor
Pe care cu privirea
L-am şi transcris aproape.

Rezumat extins la poezia Textul meu din urmă de Adrian Păunescu

Poezia „Textul meu din urmă” este o creație a poetului și scriitorului român Adrian Păunescu, publicată pentru prima dată în volumul său de poezii intitulat „Hai acasă, fetiță!” în 1978. Poemul a fost dedicat mamei sale, pe care poetul o venera foarte mult.

Poezia începe cu o atmosferă întristată, când poetul își imaginează cum ar fi lumea fără el și încearcă să își găsească un loc în aceasta. El își dă seama că nu își va găsi niciodată locul într-o lume în care nu mai există. De asemenea, poetul realizează că timpul și lumea vor continua să se miște, indiferent de faptul că el va fi plecat.

În continuare, poetul își exprimă speranța că poezia sa îl va face să trăiască veșnic, chiar dacă el însuși nu va mai fi prezent. El simte că poezia este ceea ce îi va asigura nemurirea și că aceasta va fi modul său de a lăsa amprenta asupra lumii.

Poezia este scrisă într-un stil poetic complex, cu multe metafore și simboluri, precum „norii se trag leneși, ca niște câini”, „din pulberea vremii eu rămân viscol”, „o lume-ntreagă încă așteaptă să apară” etc. Aceste imagini poetice contribuie la intensitatea emoțională a poemului și la frumusețea sa artistică.

În ansamblu, „Textul meu din urmă” este o poezie profund emoționantă, care exprimă dorința de a rămâne nemuritor prin intermediul poeziei și a artei, chiar dacă corpul fizic nu mai este prezent. Ea transmite un sentiment de speranță și încredere în puterea poeziei de a influența lumea și de a lăsa o amprentă durabilă în istorie.