Poezia „Teodolinda” de George Coșbuc este o baladă romantică despre dragoste, trădare și moarte. Ea a fost publicată pentru prima dată în volumul „Balade și idile”, apărut în anul 1893.
Titlul poeziei face referire la numele personajului principal feminin, Teodolinda, care este descrisă ca fiind frumoasă și misterioasă. Ea trăiește într-un castel într-o pădure întunecată, unde atrage atenția unui tânăr curajos și pasionat, care îi cere să-i fie iubită.
În timp ce cei doi trăiesc împreună o poveste de dragoste, apare un viclean care încearcă să o seducă pe Teodolinda pentru a obține comoara ascunsă în castelul ei. În cele din urmă, băiatul curajos este trădat și rănit, iar Teodolinda se sinucide pentru a nu fi luată prizonieră.
Poezia „Teodolinda” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui George Coșbuc și a fost adaptată în numeroase interpretări muzicale și teatrale de-a lungul timpului.
Născută-n pat de rege, din mamă-ncoronată,
Era Teotolinda cea mai frumoasă fată
Pe-a craiului pământuri, şi craiul o iubea
Precum în lumea toată pe nimeni ca pe ea.
Rotunzi avea obrajii şi ochii vii, albaştri,
Ca-n ţara Lumii albe doi Feti-frumoşi sihaştri;
Ochi dragi cum au fost ochii crăiesei cu păr creţ:
De beat te trezesc ochii, de treaz de ei te-mbeţi.
Şi dac-a fost frumoasă, venit-au s-o peţească
Feciori înalţi ca steagul, de viţa-mpărătească,
Viteji aducând zestrea în au cumpănit
Din patru părţi a lumii, cu-alai nepomenit.
Câţi principi pe cai trupeşi şi albi ca nea, de Faur,
Cu straie de mătase cusute-n flori de aur;
Cu perle, cu inele, cu noapte de comori,
Veneau, mai mare dragul de-aşa frumoşi feciori.
Dar fata privea rece la perle şi inele,
Căci toată bogaţia şi prinderea din ele
N-aveau atâta farmec, ca ochii vii şi dragi
A pagului, a celui mai tânar dintre pagi.
Crescut pe străzi, copilul născut era pe paie;
Sărman, dar cu glas dulce, cu pletele bălaie;
Şi dac-a fost un înger pe strazi nenorocos,
Luat a fost la curte, căci prea era frumos.
Şi cum avea stat chipes şi-obrazul ca oglinda,
Privea tot pe furişul la el Teotolinda;
Iar el glumea cu dânsa, distras şi nu-stiu-cum,
Şi ambii ziua toată ştiau să-şi steie-n drum.
Pe ea mai mult o-mbată un pag în doua clipe,
Decât pe viaţa-ntreagă splendoarea de principe,
Şi, de-ar veni toţi regii, călări pe stol de zmei,
Ea mai cu drag se uită la pag decât la ei.
Dar dragostea stă-n inimi; în suflete stă firea,
De-ascunzi o fire totusi, nu poti s-ascunzi iubirea!
Şi cand tu porţi o taină-n inimă, din grai
Din ochi, din pas tu însuţi te vinzi cu tot ce ai!
Şi n-a vorbit cu nimeni de pag Teotolinda,
Şi, ce-a văzut pe-ascunsul, nimic n-a spus oglinda;
Şi n-au trădat-o ochii, nici zâmbetul deschis;
Dar visul – ah! iubirea te vinde mult in vis!
Cum sta la pat odată, în somn privind-o craiul
Cu ochi de tată, dânsa, şoptind alene graiul,
Mişca din gură-ntr-astfel precum s-ar fi atins
D-o alta gură, pieptul şi obrazul ei aprins.
El stă, el înţelege că fiică-sa iubeşte
Pe pag:: de grea mânie el tot înalbăstreşte
Şi bate cu piciorul şi tremură plângând;
Atâta umilire lui nu-i încape-n gând!
Un pag şi-o principesă! Mai bine mort să fie
Decât s-audă, bietul, atâta mişelie!
Ha, moară ei! Să moara scăldaţi în plumb topit!
Amor infam! Nici iadul nu-i chiar aşa-ndrăcit.
A doua zi şi-a treia, din faptul alb al zilei
S-a pus la pânda craiul pe urmele copilei
Şi daca ea, distrasă, nimic n-a observat,
El n-o pierdea cu ochii din zori pâna-n culcat.
Şi-n vreme când amurgul dă umbre peste soare,
Copila întâlneşte la colţ de coridoare
Pe pag: şoptesc în treacat, e-ai prinde braţul drept,
El blând ii pleacă fruntea şi-o duce către piept.
Un zâmbet – nu! un ropot de sarbădă-njurare,
Un pas ca din afundul pământului răsare,
Şi două brate vânjuri pe umerii lor cad;
În flăcări arde craiul, şi-i negru ca un iad.
Turbat încleaştă mâna şi tort în mână rumpe,
Cămaşa principesei, ţesută-n fire scumpe,
De-a-lungul se destramă pe-ntregul ei tivit,
Cand fata, izbind trupul, degeaba l-a izbit.
„Nemernico! Păcatul azi colcăie în tine!
Cu zi de zi simţi-vei că răul este-un bine;
Şi-n urmă vei ajunge, pierzând al tău onor,
Pe paturi criminale nevastă tuturor.
Să nu mai fii de astăzi născuta mea! Să piară
Şi numele tău! Ochii mai bine vreau să-mi sară,
Dar nu te iert! Să-mi sece şi mâna pe mănunchi
Chiar dumnezeu să vie, să-mi plângă din genunchi!”
Apar atunci argaţii din uşă sub perete,
Ei prind pe pag sălbatici şi-l târâie de plete;
Şi prind pe principesa, şi craiul scos din minţi
Scrâşneste cât dă sânge din gingeni între dinţi.
În larg d-ocol s-adună curtenii şi fac roată,
Acolo lasă craiul pe amândoi să-i scoată;
Acolo el, mai vânăt ca vânătul talaz,
Loveşte-n principesa cu palma peste-obraz.
Plesnesc obrajii rumeni de larga lovitură,
Cald sânge năpădeşte cu şipote pe gură;
Şi ochii ei sunt turburi, precum în zi cu nor
E turbure pâraul când fulgeră-n izvor.
Porunci apoi dă craiul pe pag cu vergi să-l bată,
Cu bici în patru plesne s-o smicure pe fată;
În urmă să-i închidă sub gratii deschilin –
Făcut-au servi fanatici porunca din deplin.
Şi i-au legat cu lanţuri de stâlpii din ocoale
Şi-n vânt i-au lăsat cruzii cu piepturile goale
Şi rupt picura pieptul pe ţăr-nă brazde lungi
De sânge stors din rană de pleasnă-n şase dungi.
I-au pus apoi în temniţi, în unghiuri de odaie,
Sub zid îngust şi muced, pe-un umed pat de paie,
Să zacă morţi de foame, de chinul repetat:
Atâta-i pentru tigri amorul un păcat!
Şi dânşii sufăr toate; trec luni şi ani în urmă,
Slăbitul piept se rupe, puterea-n ei se curmă,
Dar nu-i ucidea chinul cât doru-i ucidea,
Un dor să se mai vadă, căci nu se pot vedea.
Şi chinurile grele şi dorurile crunte
Lăsat-au ierni pe plete şi brazde lungi pe frunte,
Culcuş era al morţii slăbitul piept al lor,
Dar pieptul mort adesea e viu pentru amor.
Şi nu mai credea nimeni în alt întors de soarte,
Trec şase ani, trec zece, tre zilele spre moarte:
De când Teotolinda şi pagul nu văd sori
Se-nvârte pe cer anul de douazeci de ori.
Dar, într-o zi de toamnă, când fulgi acopăr plaiul,
A prins a fi mai veşted din oră-n oră craiul,
Şi toti vedeau cum ochii în frunte i se trag,
Iar când a fost în iarnă, sta moartea lui pe prag.
În cel din urmă suflet tot omul simte milă.
Iertând, el vrea să moară iertat d-a sa copilă,
O cheamă dar. Ea vine cu pasul tremurând,
Mai palidă, mai slabă, mai tristă ca oricând.
Căruntă, oase numai, ca jalea de tăcută,
Ea vine lânga rege şi mâna i-o sărută;
Şi nu mai avea lacrimi în ochi, căci ar fi plâns
De tatăl său văzându-l, aşa de slab şi stins.
El vrea s-o agrăiască; dar sânge, nu cuvinte,
Îi bâlbâie pe buză cu larg şiroi fierbinte,
Şi-l tremură durerea şi junghiurile-l prind,
El urlă-n năduşeală, văzând pe pag venind.
Bătrân să nu-l asemeni cu cel de-odinioară,
Doi servi îi proptesc pasul şi-l ţin de subsuoară
Când el abia se trage păşind încetinel –
Zâmbind Teotolinda se-ntoarce către el.
Se văd, stau muţi, pe buză respirul lor îngheaţă,
Greu inima-şi alungă tot sângele spre faţă,
Şi-s ochii de văpaie ca pofta din tirani;
Mult dor se troieneşte în douăzeci de ani!
Stau, parcă ei din vremuri un vis amar recheamă,
Se măsură cu gândul, se-nfioară de teamă;
Se simt străini, căci chipul nu-i azi cel ideal;
Şi – braţ în braţ – ei tremur ca valul lânga val.
O clipă, numai una, ei gem de fericire,
Devin apoi mai palizi; şi slaba lor privire
Se-nchide ostenită; icneşte pieptul lor,
Şi, strânşi în braţ, se clatin şi cad apoi, şi mor.
Şi când îi vede craiul, il fulgeră de-odată
Mânii şi nebunie, el scuipă peste fată
Şi bâlbâie: „Amorul! Nebun ca orişicând!”
Apoi aşeaza capul şi moare blestemând.
Teodolinda de George Coşbuc
Poezia „Teodolinda” scrisă de George Coșbuc este un poem romantic care prezintă povestea tristă a unei fete frumoase, dar neîmplinite din cauza societății și a convențiilor sociale. Povestea are loc în secolul al XIX-lea, într-un sat din Transilvania, iar personajul principal este o fată pe nume Teodolinda.
Teodolinda este o fată frumoasă și inteligentă, dar din cauza originii sale sărace și a statutului social inferior, nu poate avea parte de un viitor promițător. Ea este îndrăgostită de un tânăr bogat și talentat, dar acesta nu o ia în serios din cauza originii ei și a diferenței de statut social. Teodolinda suferă în tăcere, iar durerea sa este amplificată de faptul că nu poate face nimic pentru a-și schimba situația.
Poezia surprinde durerea și tristețea personajului principal, precum și critica autorului la adresa societății care își judecă oamenii în funcție de statutul lor social și nu de calitățile lor interioare.
Pe lângă tema principală, poezia prezintă și peisajul rural transilvănean, evocând imaginea unui sat tradițional, cu case de piatră și grădini pline cu flori.
În final, poezia transmite un mesaj puternic despre durerea și suferința inimii umane, despre cum convențiile sociale și statutul social pot influența relațiile și deciziile oamenilor, precum și despre importanța de a ne iubi și respecta unul pe celălalt, indiferent de statutul social sau origine.
Informații adiționale despre poezii de George Coșbuc
George Coșbuc închină fiecărui anotimp măcar câte o poezie (Noapte de vară, Vara, În miezul verii, Iarna pe uliță). Coșbuc a păstrat spiritul autentic românesc în balade, prin prezentarea momentelor nunții (Nunta Zamfirei) sau prin viziunea asupra morții (Moartea lui Fulger).
Aflati mai mult despre George Coșbuc pe Wikipedia
Ce influenta a avut poezia Teodolinda de George Coşbuc
Poezia „Teodolinda” de George Coșbuc, cu toate că nu este una dintre cele mai cunoscute opere ale sale, a avut un impact semnificativ în literatura română. Această poezie explorează teme precum iubirea, fragilitatea umană și destinul, într-un stil poetic profund și expresiv.
Influența sa poate să fie văzută în modul în care a inspirat alți poeți și scriitori să abordeze teme similare în creațiile lor. Coșbuc a fost un poet apreciat pentru capacitatea sa de a transmite emoții și gânduri complexe prin intermediul versurilor sale, iar aceasta a influențat modul în care alți autori români au abordat subiecte similare.
În plus, poezia „Teodolinda” a contribuit la consolidarea imaginii lui George Coșbuc ca unul dintre cei mai importanți poeți și scriitori români din secolul al XIX-lea. Opera sa a avut un impact semnificativ în dezvoltarea literaturii române și a influențat mulți alți autori care au urmat în perioadele ulterioare.
În concluzie, „Teodolinda” de George Coșbuc a avut o influență în literatura română prin modul său profund de a aborda teme umane și prin stilul său poetic expresiv. Poetul și opera sa rămân parte integrantă a patrimoniului literar românesc.
