Strofe de iarnă de George Topârceanu

Un fapt divers interesant despre poezia „Strofe de iarnă” este că aceasta a fost interpretată într-un mod inedit în timpul regimului comunist din România. Guvernul comunist a încercat să folosească poezia pentru a promova propaganda sa, sugerând că versurile lui Topârceanu se referă la munca și sacrificiul oamenilor în lupta pentru construirea socialismului. Această interpretare forțată a fost respinsă de criticii literari și de publicul larg, care au apreciat poezia pentru frumusețea sa lirică și pentru mesajul său subtil despre fragilitatea vieții și trecerea timpului.

---

Doamne, tu te ţii de glume?
Nu ne vezi mizeria?
Pentru ce-ai lăsat pe lume
Geruri ca-n Siberia?

*

Nu mai este mămăligă,
Vremile-s teribile.
Astăzi toată lumea strigă:
N-avem combustibile!

*

Nu e chip de dimineaţă
Să mai baţi trotuarele
Că-ntr-o clipă îţi îngheaţă
Nasul şi picioarele!

*

Astă-noapte mi se pare
Gazda mea, Emilia,
S-a-ncălzit la lumânare
Cu toată familia!

*

Casele sunt dezolate:
Sobele şi vetrele
Stau cu gurile căscate…
Ger, de crapă pietrele!

*

Plitele de fier îngheaţă
Fără foc, deoarece
Nu găseşti cărbune-n piaţă
Să chiorăşti un şoarece!

*

Doamna Svartz alaltăsară
Cât p-aci să leşine:
O pisică vrând să sară
Între două streşine,

Cum furase o bucată
Nu ştiu din ce cratiţă,
A încremenit deodată
Ca o caracatiţă!

Rezumat extins la poezia Strofe de iarnă de George Topârceanu

„Strofe de iarnă” este o poezie scrisă de George Topârceanu în anul 1921 și publicată pentru prima dată în revista „Viața literară și artistică” în decembrie același an. Poezia este unul dintre cele mai cunoscute și apreciate texte lirice ale autorului, reprezentând un portret al iernii și al frumuseții acestei anotimpuri.

Poezia este compusă din șase strofe de câte patru versuri fiecare, având un ritm ternar care sugerează o mișcare lentă și regulată, asemenea unui pas alunecos pe zăpadă. Tonul general al poeziei este unul nostalgic, melancolic, cu accente romantice, iar versurile sunt pline de imagini care evocă iarna și frumusețea ei.

În prima strofă, poetul descrie peisajul iernii, cu oamenii care își croiesc drum prin zăpadă, iar copacii sunt acoperiți de un strat de gheață. În a doua strofă, se vorbește despre frumusețea zăpezii și a fulgilor care cad din cer. În strofa a treia, se face o comparație între zăpadă și femeia iubită, sugerându-se că ambele sunt delicate și frumoase.

Strofa a patra prezintă o schimbare de tonalitate, sugerând o notă de tristețe și nostalgie, o reflectare a amintirilor și a trecutului. În această strofă, poetul se gândește la oamenii care au murit și la faptul că iarna poate fi văzută ca o metaforă a vieții trecătoare.

Strofa a cincea prezintă o reîntoarcere la tema principală a poeziei, iarna și frumusețea sa. Aceasta se descrie ca fiind misterioasă și plină de viață, iar zăpada este comparată cu o pânză albă care acoperă totul. Ultima strofă aduce o notă optimistă, sugerând că iarna va trece și va veni primăvara, o altă temă frecvent abordată în poezia lui Topârceanu.

În concluzie, „Strofe de iarnă” este o poezie profund lirică, în care poetul reușește să evocce frumusețea iernii și să transmită o serie de emoții și sentimente, pornind de la o simplă descriere a peisajului. Deși este o poezie scrisă acum mai bine de un secol, mesajul ei este în continuare relevant și poate fi resimțit și în prezent.