Strigoiul de Vasile Alecsandri

Un fapt interesant despre poezia „Strigoiul” de Vasile Alecsandri este că aceasta a inspirat multe opere artistice, inclusiv literare, muzicale și cinematografice. Poezia a servit ca sursă de inspirație pentru multe alte lucrări de literatură horror și gotică, atât în România, cât și în alte țări.

De asemenea, au fost realizate adaptări muzicale și teatrale ale poeziei, iar versurile ei au fost incluse în multe culegeri de poezii și antologii literare. În plus, „Strigoiul” este considerată una dintre cele mai reprezentative poezii ale lui Vasile Alecsandri, fiind apreciată de criticii literari pentru stilul său expresiv și evocativ, dar și pentru felul în care explorează teme universale precum moartea, singurătatea și obsesia.

---

În prăpastia cea mare,
Unde vântul cu turbare
Suflă trist, înfricoşat,
Vezi o cruce dărâmată
Ce de vânt e clătinată,
Clătinată ne-ncetat?

Împrejur iarba nu creşte
Şi pe dânsa nu-şi opreşte
Nici o pasăre-al ei zbor;
Că sub dânsa-n orice vreme
Cu durere jalnic geme,
Geme-un glas îngrozitor.

Când e noapte fără stele,
Mii de flăcări albăstrele
Se văd tainic fluturând,
Şi prin ele crunt deodată
O fantasmă se arată,
Se arată blestemând.

Călător nenorocite,
Fugi de-acele căi pocite
De ţi-e calul de bun soi,
Că-n mormântul fără pace
Şi sub cruce-acolo zace,
Zace singur un strigoi!

*

Într-o noapte-ntunecată
Dulce şoaptă-namorată
Prin văzduh încet zbura.
Două umbre sta în vale,
Ce, cuprinse-n dulce jale,
Amor veşnic îşi jura.

Iar pe-o culme-n depărtare
Se vedea mişcând la zare
Un cal alb, copil de vânt;
Coamele-i erau zburlite,
Ş-a lui sprintene copite
Săpau urme pe pământ.

Nu te duce, nu, bădiţă!
(Zicea blânda copiliţă

Cu ochi plânşi, cu glas pătruns)
Ah! te jur pe sfânta cruce!
Stai cu mine, nu te duce…
Dar voinicul n-a răspuns;

Ci, strângând-o cu-nfocare,
După-o dulce sărutare,
Repede s-a depărtat
Şi, sărind cu veselie
Pe-al său cal de voinicie,
În văzduh s-a afundat.

*

Cine-aleargă pe câmpie
Ca un duh de vijelie
Într-al nopţii negru sân?
Cine fuge, cine trece
Pe la ceasul doisprezece?
Un cal alb, cu-al său stăpân!

Vântul bate, vâjâieşte,
Falnic calul se izbeşte,
De se-ntrec ca doi voinici.
Dar prin neguri iată, iată
Că lucesc pe câmp deodată
Mii de focurele mici.

Ele zbor, se depărtează.
Zboară calul, le urmează,
Păşind iute către mal.
Stai, opreşte! de pe stâncă,
În prăpastia adâncă
Au picat stăpân şi cal!

Şi de-atunci în fund s-aude
Gemete, blesteme crude
Care trec pe-al nopţii vânt.
Şi de-atunci ades s-arată
O fantasmă-nfricoşată
Care iese din mormânt!

Rezumat extins la poezia Strigoiul de Vasile Alecsandri

„Strigoiul” este o poezie în versuri lungi, scrisă de Vasile Alecsandri și publicată pentru prima dată în anul 1860. Poezia își găsește inspirația în folclorul românesc și în miturile și legendele despre strigoi, ființe supranaturale care bântuie noaptea și îi terorizează pe oameni.

Poezia începe cu o descriere a nopții, sugerând o atmosferă misterioasă și tensionată. Apoi, Alecsandri introduce personajul principal al poeziei, un strigoi, descriindu-l cu un limbaj vivid și sugestiv. Strigoiul este prezentat ca o ființă sinistră, cu ochi întunecați și părul lung și încâlcit.

Pe măsură ce poezia avansează, se dezvăluie faptul că strigoiul bântuie un sat îndepărtat și îi sperie pe localnici. În ciuda fricii și terorii pe care le provoacă, strigoiul pare să aibă o dorință inexplicabilă de a fi văzut și a se apropia de oameni. Poezia sugerează că strigoiul este un simbol al morții și al trecerii spre lumea de dincolo, dar și al obsesiei și al singurătății.

Poezia se încheie cu un final misterios, sugerând că strigoiul își continuă bântuirea, iar oamenii sunt condamnați să trăiască în frică și neputință. În ansamblu, „Strigoiul” este o poezie înfricoșătoare și enigmatică, care explorează teme precum moartea, singurătatea, obsesia și teama. Este o capodoperă a poeziei românești, care a fost studiată și analizată de criticii literari de-a lungul timpului.