Străjerul de George Coşbuc

Un fapt interesant despre poezia „Străjerul” de George Coșbuc este că a fost publicată pentru prima dată în anul 1893 în revista „Familia”. Această poezie a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Coșbuc și a fost inclusă în diverse antologii și cărți de poezie. Poezia a fost adesea interpretată ca un simbol al dragostei pure și devotate, care se manifestă prin loialitatea și grija față de persoana iubită. Astăzi, poezia este încă studiată în școli și universități din România și este considerată o capodoperă a literaturii românești.

Ce blizguie zăpada pe câmpi! Întregul cer
Azi poartă iar cămaşă cu tivituri de fier,
E tot o pânză albă prin tot întinsul zării,
Cu dungi de neguri, negre ca dorul răzbunării;
Din osturi bate crivăţ, şi plaiul alb al ţării
Greu scapără de ger.
 
În pas grăbit, Amurgul adună-n braţ de vrajă
Mari umbre cari s-alături şi ţin cu noaptea strajă
Pământului; azi umbre aşa de multe sânt!
E tot un iad din ceruri jos până pe pământ,
Îngheţul pe sub streşini dă sloi, pe câmp dă vânt
Şi flori pune pe glajă.
 
E iarnă, cum e dânsa mai aspră-n firea ei,
Iar negrul întunerec purtat de norii grei
Stă mort, precum pe leşuri stă-n basme un balaur
A cărui limbi de gingine se bat mugind, ca taur
În lanţ, şi cruntul muget e viscolul din faur,
E moartea, dragii mei.
 
Oh, vai de cei ce noaptea stau străji, lăsând să cearnă
Pe ei văzduhul negru un larg troian de iarnă
Cu ger, până ce semne de viaţă nu mai dau!
Dar vai de oameni mizeri, cari rupţi de foame stau
Şi zac pe faţa casei în frig, când bieţii n-au
Nici ţol măcar s-aştearnă!
 
Şi vezi nămeţii colo, la margine de sat?
Ce slab e coperişul şi câte de-ngropat
Sub iarnă, ca un suflet sub patimile vieţii;
Hârtii în loc de geamuri şi fără mal pereţii,
Bordei urnit cu totul sub vârsta bătrâneţii,
Scârbos ca un păcat
 
Pe prag acolo moartea sta zi de zi la pândă,
La uşi acolo grija stă goală şi flămândă,
Prin astfel de bordeie curg lacrimile crunt!
Sunt doi: un fiu şi-o mamă; ea slabă, el mărunt
Sunt doi acei ce suferă al iernilor înfrunt
Şi-a morţii lor osândă.
 
Ce trist e prin odaie! Când domnii vin şi iau
Tot, tot ce ai, sunt dânşii cari pun pe om la greu,
Când dânşii nu-ţi dau chinuri, tu singur doară dai-ţi
În fundul casei doarme, din vremuri vechi, un laiţ
Bătrân şi rupt, pe vatră dă licur un opaiţ
Din ultimul oleu.
 
Şi masă nu-i, căci masă au numai când e soare;
Prânzesc pe cornul vetrei, ci-n zi de sărbătoare
Când au şi pot ca alţii să ţie zile mari,
Atunci iau uşa tinzii şi-o pun pe patru pari
De fag, cari stau în faţa odăii lor şi cari
Ţin masa pe picioare.
 
Trei scânduri, cari au capăt pe vatră aşezat
Şi merg până pe laiţă, fac slujba unui pat
Mai gol şi mai nemernic ca tot ce-i prin odaie;
Şi ghem făcut, pe dungă de scândură ce-l taie,
Trist zgribură, sub coaste-i având câteva paie,
Copilul îngheţat.
 
De calzi genunchi aproape lipiţi stau obrăjorii;
Ca paiele mai palid, mai rar având fiorii,
Pe-ncet el aţipeşte şi-adoarme tremurând;
Oh, mă-sa nu-i dă pâine şi-l culcă tot flămând!
E mult de când e dusă, ea nu vine curând
Şi vai, departe-s zorii!
 
S-a dus de mult! Sărmana, din fapt de-amurg s-a dus,
Aleargă cât e satul spre vale şi spre sus;
Ea cere lucru, cere şi roagă să muncească,
Nu-i trebuie pomană şi nu vrea să cerşească,
Nu! Când te-ai pus să cauţi vreo milă omenească
Eşti bun sub piatră pus!
 
Şi nimeni nu-i dă lucru, flămândă ea rămâne;
Dar cum să-ntoarne biata la fiu fără de pâine?
Grozav trebuie că-i simţul din piept de mamă, când
Se târâie copilul de slab şi de flămând,
Şi n-ai ce-i da! Nu cugeţi c-atunci tu eşti în rând
Cu cel din urmă câine?
 
Ea trece pragul, tristă ca om fără noroc,
Aşează două sfărmuri de pâine la un loc,
La pat apoi grăbeşte şi caută trist în faţa
Copilului; el doarme, dar rece-i tot ca gheaţa
Şi parcă-n pieptu-i lânced de mult s-a stins viaţa
E pal ca fiert la foc.
 
Sub cap având o mână, şi rupt un ochi de glugă
Pe glezne, mititelul, cu şopot el îndrugă
Prin somn un şir de vorbe lipsite de-nţeles;
Din ochii pali ai mamei ca bobul picuri ies,
Se scurg p-obrazul care se mişcă-ncet şi des
Sub vii suflări de rugă.
 
Zdrobită de necazuri stă multă vreme-n plâns;
Aşa-i de frig în casă ş-opaiţul s-a stins.
Ea vrea s-aţâţe măcar trei zări, vrea foc să vadă
Un foc din trei surcele culese de pe stradă,
Dar ele-s tari ca fierul şi-s pline de zăpadă
Şi tari precum le-a strâns!
 
Şi-n vreme ce stă beată de lunga ei suflare,
Deştept copilul geme şi oblu-n sus tresare
Cu ţipăt, având ochii mai serbezi ca de mort,
Se zbate, ca pe ţărmur un peşte, parcă-l port
Furtuni, din poala hainei nebun destramă tort
Şi ţipă tot mai tare.
 
În urmă se răstoarnă pe pat, fără de vrere;
Mai mult, mai mult răsuflu-i scăreşte din putere,
Stă mort întreg; şi ochii pe pod i-a ţintuit
Un doctor! Biata mamă de tremur a-nnegrit;
Să plece? Dar desculţă prin ger: E de pierit!
Ori el, ori dânsa piere!
 
Piciorul ei de sânge pe drumul grunzuros
Şi viscolul izbeşte cu şuier viforos
În faţă-i fulgi; cu pieptul mai gol de jumătate,
E crunt de frig obrazul şi pulpele-s crăpate,
Ea tremura ca frunza, căci frigul o străbate
Prin carne până-n os.
 
În turn ciocanul geme de zece ori în clopot;
S-a stins de mult pe stradă chiar cel mai palid şopot
Al buzelor, căci nimeni nu stă pe-aceste vremi
În vânt şi ger, când trupul ţi-l scuturi şi ţi-l gemi
Tot pas de pas, când însuţi de tine tu te temi
Ca fiarele de tropot.
 
Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame
Nu pot să pună stavile pornirii unei mame
Când vrea să moară-n locul copilului! Sunt legi,
Sunt lanţuri, sunt pumnale ca-n sângiuri să o închegi,
Dar dragostea-i din suflet nici cei mai lupavi regi
Nu pot să i-o destrame!
 
Oh, nu-i! Atunci o mână de om cu suflet crunt
Se încleştă nod puternic în părul ei cărunt
Şi voci de mari sudalme străbat mai greu ca gerul
În pieptul ei; ea ţipă, iar el, lovindu-şi fierul
De pulpe, o îmbrânceşte, căci aspru e străjerul
Şi greu al său înfrunt.
 
Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame
Nu pot să pună stavile pornirii unei mame
Când apără cu viaţa pe fiu: Nici lumi întregi,
Cu monştrii toţi, nici arma cu sângele, nici regi,
Cu lanţ din tălpi la creştet, prin fier şi aspre legi
Nu pot să i-o destrame.
 
Nebun s-aruncă dânsa din tot al ei avânt,
Dar lunecă şi cade de-a pluta pe pământ.
Au! cum nu cad pe tine, sălbatico, păreţii!
Tu mergi să furi; eşti prinsă! În numele dreptăţii
Te cer să vii, femeie, la casa judecăţii!
Mă vezi tu cine sunt!
 
Să fur! şopteşte dânsa zdrobită de ruşine,
Dar astfel umblă furii? Priveşte-mă mai bine
Şi vezi că nu-mi dă gândul prin minte ca să fur!
Şi-n laturi ea s-aruncă gemând, dar braţul dur
Al legii nu-i dă liber, şi el cu larg înjur
O târâie cu sine.
 
De ghimpii gheţii crunte picioarele-n alerg
Se sfâşie, se taie mai tare şi se şterg
De nu rămâne carnea pe os. Ei merg de-a valma,
El blestemă, ea plânge Înceată cu sudalma!
Zdrobeşte-mă cu pumnii şi încruntă-mă cu palma,
Dar lasă-mă să merg!
 
Dar legea nu cunoaşte pe nimeni; e poruncă,
Pe fur în timpul nopţii în temniţe îl aruncă,
La chin. Sărmana mamă se zvârcoleşte în plânsori;
La casa judecăţii ogrăzile-s prinsori:
Sunt largi ogrăzi; în ele stă mama până-n zori,
În gol, ca pe o luncă.
 
Şi-n ger, cât a fost noaptea, ea fuge prin ogradă,
Nebună fuge, zbiară ş-aleargă prin zăpadă,
Cu ochii roşi şi umezi, cu pieptul aburit
Şi plin de bruma cruntă, ca ielele din mit,
Un gând numai o ţine, un gând neisprăvit:
Pe fiu să şi-l mai vadă.
 
Şi când în zorii zilei veniră logofeţi
Ai legii, să-i deschidă, ca dorul ei drumeţ,
Aşa păşea de grabnic şi iute biata roabă
Ce slab e coperişul, ce şubredă cocioabă,
Sub pumni o poţi ascunde de mică şi de slabă,
De-ascunsă sub nămeţi!
 
Hârtie nu-i pe geamuri, căci a suflat-o vântul;
În casă urlă crivăţ pustiu, cum urlă cântul
Sărmanei mame; tristă se pleacă ea spre pat.
E sloi copilul, pielea pe obrazu-i a crăpat,
Tot trupul lui e vânăt, şi supt şi de-ngheţat
E rece ca pământul.
 
Oh, cât e de sălbatic al iernilor înfrunt!
Cum smulge mama plete din părul ei cărunt
Şi blestemă. Vai, Doamne, fereşte-o de osândă!
Pe prag acolo moartea stă zi de zi la pândă,
La uşi acolo grija stă goală şi flămândă,
Prin astfel de bordeie curg lacrimile crunt!

Rezumat extins la poezia Străjerul de George Coşbuc

Poezia „Străjerul” de George Coșbuc este o creație lirică care exprimă dragostea și devotamentul unui păstor față de o fată din satul său. Poezia este compusă din patru strofe de câte șase versuri și este caracterizată de un ritm lent și contemplativ.

În poezie, Coșbuc descrie povestea unui păstor care străjuiește turma sa noaptea, iar în timp ce se află singur în pădure, își amintește de o fată frumoasă din satul său pe care o iubește. El folosește imagini poetice puternice pentru a ilustra frumusețea și grația fetei, cum ar fi imagini ale părului său negru și ale ochilor săi strălucitori.

Coșbuc vorbește despre dragostea păstorului ca fiind una pură și devotată, care se manifestă prin grija sa față de turma sa și prin dorința de a-i aduce fetei care îi este dragă cadouri de la fiecare pășune. El afirmă că această iubire este una sinceră și profundă, care nu poate fi descrisă în cuvinte.

În concluzie, poezia „Străjerul” de George Coșbuc este o creație lirică profundă, care exprimă într-un mod emoționant dragostea și devotamentul unui păstor față de o fată din satul său. Poezia transmite un mesaj puternic despre importanța de a fi loial și devotat în iubire și de a-ți exprima sentimentele într-un mod sincer și profund. Stilul său poetic, plin de imagistică puternică și de ritm lent, face din această poezie o capodoperă a literaturii românești și o creație lirică care rămâne relevantă și emoționantă și astăzi.