Stepa de Alexandru Macedonski

Un fapt interesant despre poezia „Stepa” de Alexandru Macedonski este că aceasta a fost inspirată de o călătorie pe care poetul a făcut-o în regiunea Bărăganului din România. Macedonski a fost impresionat de frumusețea și sălbăticia acestor spații naturale, dar și de pierderea lor treptată datorată dezvoltării industriale și a agriculturii intensive.

Un alt fapt interesant este că poezia „Stepa” a fost interpretată în diferite moduri de criticii literari și de cititori de-a lungul timpului. Unii au văzut-o ca o meditație asupra pierderii libertății și a naturii autentice, în timp ce alții au considerat-o un poem despre evoluția umanității și despre capacitatea noastră de a ne adapta la schimbările constante ale lumii.

De asemenea, poezia „Stepa” a fost adaptată în diverse forme artistice, precum teatrul, filmul și muzica. Un exemplu notabil este adaptarea muzicală realizată de compozitorul George Enescu, care a creat o suită orchestrală inspirată de poezia lui Macedonski.

---

I

În zadar, asupritoare, omenirea-naintează,
Stepa largă e şi astăzi un domen necucerit;
N-o despintecă nici pluguri, nici oraşe n-o brăzdează.

Pe sub iarba mătăsoasă, cu talaz neţărmurit,
Se revarsă, fără margini, printre locuri mlăştinoase,
Şi de ceruri se izbeşte alergând spre răsărit.

În acea sălbăticie de pustiuri onduloase,
În picioare calc trecutul, corp şi suflet mă cufund,
Uit o viaţă amărâtă de ultragii sângeroase,

O renaştere întreagă într-un vis tot mai profund.

II

Şi sub aripa ciudată ce mi-o simt trecând pe frunte,
Mă revăd băiatul tânăr cu superbe-nsufleţiri,
Blond copil, care cutează preursirile să-nfrunte.
Liberat de-orăşenismul subţiatelor simţiri,
Diezată nu mai ţipă nici o voce pătimaşă,

Stepa, stepa se îmbracă cu solare răzlăţiri.
Verdea papură vuieşte pe câmpia uriaşă
Flori albastre şi flori roşii, libelulă şi ţânţar,
Scânteiază ca-ntr-un cântec de idilă drăgălaşă,

Şi întinderea sclipeşte, şi sunt singurul ei ţar.

III

Părul meu aprins de soare este tot o scânteiere…
Caldul sânge prin artere năvăleşte, înteţit…
Pentru calul strâns în pulpe sunt sălbatică durere.

De-o năprasnică putere mă resimt însufleţit…
Pe potrivnica fecioară aş turba-o sub plăcere,
Şi duşmanul, dintr-o dată, l-aş înfige sub cuţit.

Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roşu, de nisip înfăşurat,
Şi când luna stoarce lapte peste iarba şoptitoare,

Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

IV

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbeşte,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuţeşte.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece şi te-avânţi fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieşit afară nu mai eşti ca orişicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roşii la tunică de satin,
Chipeş, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,

Şi se uită, şi se uită mizerabilul destin.

V

Înainte! este şoapta ce din toate se ridică…
Printre smârcuri se deşiră caravana ce pândeşti,
Ş-a mongolilor escortă e o stavilă prea mică;

Mai avută va fi prada decât singur te gândeşti…
Melancolică te-aşteaptă fidanţata pe confine…
Că purtată fu în suflet vei putea să-i dovedeşti…

Înstela-vei părul negru cu o spuză de rubine,
Strecura-vei, între sânuri, diamantul sugestiv,
Pe grumazurile albe lăcrăma-vei perle fine…

Fericirea este, poate, într-un zâmbet fugitiv.

VI

Înarmat cu bărbăţia ce-nseta pe Michel-Angel,
Nimicită o vei ţine sub triumful masculin,
Vis în care te va crede o-ntrupare de arhangel.

Nentocmind decât un suflet, căci a ta va fi deplin,
Într-o noapte o vei smulge şi de mamă şi de ţară,
Alba lună, după dealuri, când alunecă-n declin.

Fericită, o vei duce sub un cer de primăvară,
Iar pe ierburile stepei, un palat miraculos,
Îl vei face, ca prin farmec, dintr-o dată să răsară,

Întinzându-şi umbra-n veacuri enigmaticul colos.

VII

Dar un crivăţ năpusteşte viscolirea lui brutală…
Inspirarea exalează un suspin automnal,
Şi pustia îngheţată se desfăşură fatală.

Viaţa însă nu-ncetează cursul ei fenomenal,
Din cenuşa cea mai rece, izbucneşte înfocată,
Se va-ntoarce, se va-ntoarce, strălucitul Germinal.

Şi mi-e inima, zadarnic, de răstrişte încercată
Pentru veci, sub deznădejde, nu se poate mormânta…
E tot raiul de-altădată, e tot cuibul de-altădată…

Ce-a-nflorit, reînfloreşte, ce-a cântat, va mai cânta.

Rezumat extins la poezia Stepa de Alexandru Macedonski

Poezia „Stepa” de Alexandru Macedonski este un poem simbolist, care surprinde o imagine din natură, aceea a stepei, și o transformă într-un univers poetic cu semnificații multiple.

În prima strofă, poetul descrie stepele, cu vegetația și fauna lor specifică, cu relieful caracteristic și cu vântul care îi traversează mereu. În a doua strofă, Macedonski își exprimă admirația pentru această lume sălbatică, dar și tristețea sa pentru faptul că omul a distrus aceste spații naturale.

În a treia strofă, poetul introduce elemente mitologice, vorbind despre zeii păgâni și despre sacrificiile lor. El sugerează astfel că stepele sunt un spațiu sacru, care merită să fie protejat și respectat.

În a patra strofă, Macedonski vorbește despre trecerea timpului și despre faptul că această lume naturală a fost înlocuită de o lume modernă, industrializată. El își exprimă regretul pentru această transformare și pentru pierderea frumuseții și a spiritului de libertate pe care stepele le reprezentau.

În final, poetul sugerează că stepele reprezintă o lume ideală, în care omul ar putea găsi echilibrul și armonia de care are nevoie. El încheie poemul cu o invitație către cititor de a contempla și a medita asupra frumuseții și semnificațiilor profunde ale stepei.

În ansamblu, poezia „Stepa” de Alexandru Macedonski este o meditație profundă asupra naturii și asupra relației dintre om și lumea înconjurătoare. Prin intermediul metaforelor și al simbolurilor, poetul sugerează faptul că lumea naturală este mai mult decât un simplu decor, ci reprezintă o sursă de inspirație și o oglindă a sufletului uman.