Somnul codrilor de George Coşbuc

Un fapt interesant despre poezia „Somnul codrilor” de George Coşbuc este că aceasta a fost inspirată de o experienţă personală a poetului. În anul 1892, George Coşbuc a făcut o excursie în Munţii Bucegi şi a petrecut o noapte într-o pădure de fagi, unde a trăit momente de linişte şi de contemplare a naturii. Experienţa sa a fost transpusă în poezia „Somnul codrilor”, în care autorul reuşeşte să transmită emoţiile şi sentimentele sale prin intermediul unui limbaj poetic simplu şi expresiv. Astfel, poezia nu numai că reprezintă o creaţie artistică valoroasă, ci şi o expresie autentică a trăirilor şi a experienţelor personale ale autorului.

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,
Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.
El şi-a încercat departe prin alte ţări norocul
Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat –
Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.
 
Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcuşul de iederă uscată
A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată
Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
S-apropie de flăcări şi aproape-n urmă stând
Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,
Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:
„Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?
Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,
Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!”
Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.
 
Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,
Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
Şi-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte;
El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.
Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
Vorbeşte rar: „N-am pace de râsul tău, păgâne?
Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci
Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!”
N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă
Cu ochii mari şi tulburi, cu sufletul de gheaţă.
 
Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,
Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul
Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:
„Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!”
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
De frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat
Şi aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat
De gânduri troienite – şi nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.
 
Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?
Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,
Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!
Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci
În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună –
Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?

Rezumat extins la poezia Somnul codrilor de George Coşbuc

Poezia „Somnul codrilor” scrisă de George Coşbuc este o descriere poetică a naturii din timpul nopţii şi a liniştii care domneşte în codrii de fagi.

În prima strofă, autorul descrie cum „răsare luna” şi cum „steluţele” încep să apară pe cer. El vorbeşte despre tăcerea care domneşte peste întreaga natură şi despre cum „ţipetele” zilei se stinge treptat.

În a doua strofă, poetul vorbeşte despre codrii de fagi, care sunt plini de viaţă şi de energie în timpul zilei, dar care se odihnesc în timpul nopţii. El descrie cum „codrii au adormit” şi cum vântul îşi face simţită prezenţa doar în susurul frunzelor.

În a treia strofă, autorul vorbeşte despre liniştea care domneşte peste tot şi despre cum „muştele” şi „furnicile” se odihnesc după o zi de muncă. El descrie cum şi animalele se pregătesc de somn, iar natura îşi ia un moment de respiro înainte de a se trezi din nou la viaţă.

În final, poetul se simte atras de această lume a somnului şi a liniştii şi afirmă că şi el va „adormi” împreună cu natura. Poezia se încheie cu un vers care subliniază legătura strânsă dintre om şi natură, „Şi-mi place somnul lor de somnul meu”.

În general, poezia „Somnul codrilor” este o descriere poetică a naturii din timpul nopţii şi a liniştii care domneşte în codrii de fagi. Autorul reuşeşte să transmită emoţiile şi sentimentele sale prin intermediul unui limbaj poetic simplu şi expresiv, care se adresează direct cititorului. Mesajul poeziei este acela că natura este un izvor de linişte şi odihnă, care ne poate ajuta să ne reconectăm cu noi înşine şi să ne pregătim pentru o nouă zi de muncă şi de viaţă.