Şoferul şi nevastă-sa de Adrian Păunescu

Poezia „Șoferul și nevastă-sa” de Adrian Păunescu a fost scrisă în anul 1974, în perioada comunistă din România, și a fost publicată într-un context politic dificil. Poezia reflectă un moment de introspecție și de reflecție asupra vieții și asupra relației de cuplu, dar și asupra sensului vieții într-un context social și politic opresiv.

Deși poezia a fost criticată de unii pentru abordarea ei personală și subiectivă, ea a fost apreciată de alții pentru mesajul său puternic de libertate și autenticitate într-un context social și politic restricționat. Poezia a fost inclusă în diverse antologii de poezie și a fost studiată în școli și universități ca o capodoperă a poeziei românești.

De-a lungul timpului, poezia „Șoferul și nevastă-sa” a fost interpretată și de alți artiști, inclusiv de muzicieni care au creat cântece inspirate de poezia lui Păunescu. De asemenea, poezia a fost tradusă în mai multe limbi străine, ceea ce a contribuit la popularizarea sa la nivel internațional.

Poezia „Șoferul și nevastă-sa” rămâne una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui Adrian Păunescu și este considerată o capodoperă a poeziei lirice românești. Aceasta este o poezie profundă și emoționantă, care reflectă trăirile și emoțiile intense ale lui Păunescu în fața relației de cuplu și a sensului vieții. Poezia pune sub semnul întrebării sensul vieții și al relațiilor umane și reflectă o căutare interioară profundă pentru înțelegerea lumii și a sinelui, într-un context social și politic restrictiv.

---

Ne urcasem cu toţii în autobuz
Care nu era confortabil, dar era independent,
N-avea fiecare locul său,
Dar ne gândeam că o să aibă,
Era primăvară,
Venea vara,
Se dezgheţau drumurile,
Puteai să mergi cu gulerul cămăşii descheiat,
Se dezgheţau drumurile,
Noi cântam cântece de-ale noastre, vechi,
Pe care nu le mai cântasem de multă vreme
Şi unii din cauza vitezei,
Care-i îmbăta,
Alţii cu o tandră ironie,
Am început să zicem, să cântăm
Că autobuzul nostru
E cel care dezgheaţă
Drumul pe care mergem.
Pe direcţia aceea spre munte,
Spre marele munte,
Nu mai mersese niciodată un autobuz,
Numai turişti particulari,
Numai nebuni ocazionali.
 
Aşa că ne interesa destinaţia,
Ne ajungea bucuria
Că mergem cu toţii spre marele munte.
Şoferul era tânăr,
Conducea pentru prima oară
Un asemenea autobuz.
Fusese ajutor de şofer,
Lucrase mult şi cinstit,
După cum mergea, după cum frâna,
Era fără îndoială cel mai bun şofer
Dintre toţi şoferii noştri,
Ăsta conduce excepţional, strigam noi,
Ăsta-i omul care ne trebuie
Şi el dădea din mână cu modestie
Rugându-ne să nu-l mai lăudăm.
Că-l încurcăm la condus.
 
În fond e autobuzul dvs.,
Eu sunt al dvs.,
M-aţi ales să conduc autobuzul,
Asta-i treaba mea.
 
Noi am aplaudat, chiar şi această lepădare, a lui,
De laudele noastre.
 
Şi autobuzul mergea mai departe
Şi-n diverse localităţi, în care ne opream
Mulţi urcau
Şi nimeni nu mai voia să coboare.
Era un autobuz unic
Nu mai exista aşa ceva în împrejurimi.
Rămăseseră-n urmă troleibuzele agăţate
De reţeaua electrică
Şi lipsite de orice independenţă,
Tramvaiele înghesuite între sine
Şi aceeaşi reţea.
 
Autobuzul nostru se încărcase înspăimântător,
Fiecare urca în autobuz cu ce avea mai bun,
Şoferul conducea excepţional,
Nimeni nu conduce mai bine ca el,
Strigam noi
Şi el dădea moale din mână,
Şi noi strigam iarăşi.
Lasă frate, lasă modestia la o parte,
Dă-o dracului de modestie
Noi, care n-am avut niciodată posibilitatea
Unui asemenea drum,
Ştim valoarea lui adevărată,
Eşti al nostru,
Eşti dintre ai noştri,
Rămâi între noi,
Bravo,
Ura,
Şi el nu mai putea să ne oprească,
Trebuia să fie atent la drum,
Iar noi eram prea mulţi
Si începuserăm să-l incomodăm,
Stăteam claie peste grămadă în autobuz,
Dar uneori îi blocam o mână sau un picior,
Până când câţiva meseriaşi
L-au rugat să oprească pentru câteva minute
Ca să-i facă o cuscă de protecţie,
Să nu-l mai incomodăm la condus,
Dar să-şi ia şi nevasta lângă el,
Au zis alţii,
Că drumul e lung şi se plictiseşte omul.
Şi uite-l acum în cuşca lui de protecţie,
În cabina lui blindată!
 
Ce hotărât conduce,
A dat drumul şi la muzică,
se aude în toată maşina o muzică eroică,
Pe care o întrerupem noi din când în când
Cu cântece despre el şi de drumul nostru,
Şi hai, mă, să fim atenţi şi cu nevastă – sa,
Că şi el e om.
 
În autobuz vara e cald
Iarna e frig,
Drumul continuă,
Am început să obosim,
nene şoferule, opreşte,
Să ne odihnim şi noi.
Să te odihneşti şi dumneata,
Că n-o fi foc,
Dar el nu mai aude,
el conduce,
Şi-ntr-adevăr, conduce excepţional,
E cel mai bun, strigăm toţi,
Dar ne e foame,
Pentru că n-am mai oprit demult,
Şi-avem nevoie şi noi
De pâine, de apă, de un răgaz,
Probabil c-am început să-l şi enervăm cu mofturile noastre
Setea, foamea, somnul,
Geamurile autobuzului nu mai există demult,
Pe ele au sărit cei ce n-au mai putut suporta,
Uşile au ruginit şi nu se mai deschid,
Şi şoferul conduce autobuzul
Din ce în ce mai nervos,
A început să facă şi accidente,
Stau şi el şi nevastă-sa cu mâinile pe volan,
Marile piscuri îi cheamă,
Mai e puţin combustibil,
Am intrat pe un fel de linie ferată
Vecină cu drumul,
După ce ni s-au spart cauciucurile
Şi după ce soferul a dărâmat
Cu lovituri de autobuz
Case şi biserici,
Sate şi oraşe,
Începem să coborâm,
Şi bineînțeles că viteza creşte,
Aşa e la orice coborâre,
Viteza creşte,
Nu mai e nimeni în autobuz,
Unii au murit,
Alţii au fugit,
Alţii ne-am uscat de foame şi de sete,
Alţii am îngheţat de frig,
Muntele e tot mai departe,
Dar autobuzul coboară
Halucinând pe linia moartă
De cale ferată,
Şi numai ei doi,
Şoferul şi nevastă-sa,
În cabina blindată,
Se uită doar înainte,
Nu mai ştiu pe cine conduc şi unde se duc,
Şi de ce se merge cu viteza prăbuşirii,
Când excursia începuse atât de frumos
Către marele munte.

Rezumat extins la poezia Şoferul şi nevastă-sa de Adrian Păunescu

Poezia „Șoferul și nevastă-sa” de Adrian Păunescu este o meditație lirică asupra relației dintre un șofer și soția sa și a modului în care aceștia își trăiesc viața. Poezia este scrisă din perspectiva șoferului și a soției sale, care se află într-un moment de reflecție asupra vieții și a relației lor.

Poezia începe prin descrierea imaginii unui cuplu de soți care se deplasează cu mașina prin oraș. Șoferul își exprimă admirația față de soția sa și își recunoaște dependența de ea în viața sa. În continuare, poetul reflectă asupra naturii relației lor și asupra modului în care aceasta îi ajută să își trăiască viața.

În continuare, poetul meditează asupra valorilor și a sensului vieții, și își exprimă dorința de a trăi o viață plină de semnificație și de a avea o relație puternică cu soția sa. El se întreabă dacă viața este o cursă pentru putere și avere, sau dacă există o cale mai profundă și mai autentică de a trăi.

Poezia culminează cu o serie de meditații asupra vieții și a relației dintre șofer și soția sa. Poetul își exprimă dorința de a trăi în prezent și de a fi conștient de frumusețea vieții și de valorile autentice. În finalul poeziei, poetul își exprimă recunoștința față de soția sa și față de viața pe care o au împreună.

Poezia „Șoferul și nevastă-sa” este o meditație lirică profundă asupra relației dintre un șofer și soția sa, dar și asupra valorilor și sensului vieții. Aceasta este o poezie intens lirică, care dezvăluie trăirile și emoțiile intense ale lui Adrian Păunescu în fața relației de cuplu și a sensului vieții. Poezia pune sub semnul întrebării sensul vieții și al relațiilor umane și reflectă o căutare interioară profundă pentru înțelegerea lumii și a sinelui.