Satiră duhului meu de Grigore Alexandrescu

Un fapt interesant despre poezia „Satiră duhului meu” de Grigore Alexandrescu este că aceasta a fost publicată pentru prima dată în anul 1857, într-o revistă literară numită „Convorbiri literare”. Poezia a fost bine primită de public și de criticii literari, fiind considerată una dintre cele mai bune poezii satirice scrise în limba română.

Poezia explorează tema orgoliului și a aroganței umane într-un mod sensibil și profund, subliniind importanța de a fi umil și de a ne deschide la critică și sugestii pentru a deveni oameni mai buni și mai înțelepți. Această poezie continuă să fie studiată și apreciată de cititori și de critici literari și astăzi, demonstrând valoarea literară și filozofică a operei lui Alexandrescu.

---

Trageți toți câte o carte: domnule, ești cu mine.
Șezi, mă rog, împotrivă, și vezi de joacă bine!
Dar ți-am spus, coconiță, că eu, din întâmplare
Nici bine, nici nebine nu pot să fac cercare;
Am cuvintele mele: aste jocuri plăcute,
Cu voia dumitale, îmi sunt necunoscute.
Nebun cine te-o crede; vrei să te rugăm, poate
Astăzi chiar și copii știu jocurile toate,
Veacul înaintează: Caro; vezi că ți-e rândul;
Dar ce făcuși acolo, unde îți este gândul?
Când eu am dat pe rigă, bați cu alta mai mare?
Astfel de neștiință e lucru de mirare!

Așa-mi zicea deunăzi, cu totul supărată,
O damă ce la jocuri e foarte învățată,
Apoi șoptind pe taină cu câteva vecine:
Vedeți, zise, ce soartă, și ce păcat pe mine?
Două greșeli ca asta, zău, sufletul mi-l scot,
A! ce nenorocire! ma chere, ce idiot!

Vino acum de față și stai la judecată,
Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată,
Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare:
De ce treabă-mi ești bună, putere gânditoare,
Când nu pot la nimica să mă ajut cu tine,
Când nu te-ai deprins încă nici vistul să-l joci bine?

Nu mai ești tu acela care-n copilărie
Știai pe dinafară vestit- Alexăndrie,
Și viața ciudată a unui crai cuminte,
Care lăsa pe dracu fără încălțăminte?
Tu, care mai în urmă, râzând de-acestea toate,
De rost puteai a spune tragedii însemnate,
Meropa, Atalia și altele mai multe,
Declamându-le toate cui vrea să te asculte?

Negreșit îmi vei zice, țin minte ce îmi place,
Dar cărțile cu mine e greu să se împace.
Mai lesne pot a spune hoțiile urmate
La zece tribunaluri sub nume de dreptate,
Mai lesne pot să număr pe degetele mele
Câți sfinți avem pe lună și câte versuri rele,
Decât să bag de seamă ce carte nu e dată,
A cui este mai mică și cine o să bată.
Când sunt în adunare, n-am altă mulțumire
Decât să se deschidă sujeturi de vorbire:
Atunci sunt gata, slobod, ascult, și cu plăcere
Tușesc, zâmbesc, mă leagăn și-mi dau a mea părere.
Frumos răspuns! Ascultă: pe cât mie îmi pare,
De lume, de năravuri ai slabă încercare.
Trebuie să știi jocul și dansul ce-ți lipsește,
Și niște mici petreceri, ce se zic românește
Jocuri nevinovate. Nevinovate fie,
Măcar că vini destule din ele pot să fie;
Trebuie să faci pasuri și complimente bune,
La vorbe serioase când alții se vor pune,
Să n-asculți, să spui glume, să scoți la jucării,
Și pân-a râde alții, să râzi tu mai întâi.

Vezi domnișoru-acela care toate le știe,
Căruia vorba, duhul îi stă în pălărie,
În chipul de-a o scoate cu grații prefăcute?
Hainele de pe dânsul sunt la Paris cusute:
Singur ne-ncredințează. Lorneta atârnată
Este și mai străină, de-o formă minunată;
Vrea s-o cumpere prințul, dar ca un om cuminte
Dumnealui o tocmise ceva mai înainte.
Când le-a spus astea toate, o ia la ochi, privește
Chiar pe dama aceea cu care-atunci vorbește;
I-o dă în nas, se pleacă, și în sfârșit o lasă,
Zicându-i: Ce lornetă! te-arată mai frumoasă!

Fieșcine cunoaște ce cap tânărul are;
Dar pentru că dă bine din mâini și din picioare,
Și trântește la vorbe fără să se gândească,
Am văzut multă lume cu duh să-l socotească;
Iată de ce talente avem noi trebuință.

Dar tu care uiți lesne, duh fără de știință,
Socotești că poți oare, prin altfel de mijloace,
Arătându-te-n lume vreo figură-a face?
Pretenția aceasta mi s-ar părea ciudată.

Când pe la nunte, baluri, ne ducem vreodată
(Căci din nenorocire puternica natură
Ne-a unit împreună c-o strânsă legătură),
Râd văzându-te singur, și într-un colț deoparte,
Parc-ai fi mers acolo ca să compui o carte,
Iar nu ca să te bucuri cu lumea dimpreună.
Dacă vreo coconiță, frumoasă, dulce, bună,
Crezând că ne prefacem, ne-ndeamnă, ne poftește,
Ne ia la joc, greșeala-i îndată și-o plătește;
Rar să se afle damă de mijloc așa tare,
Ca să n-o fac să cadă la cea dintâi mișcare.
Ăsta îți e talentul și darurile toate.

Cât pentru darul vorbei, ce crezi că îl ai, poate,
E numai o părere: îți cer și iertăciune,
Că nici pentru prieteni minciuni nu voi a spune.
Adevărat se-ntâmplă să zici pe la soroace
Câte o vorbă-două, care la unii place;
În câte rânduri însă distracțiile tale
Te fac să scoți cuvinte ce nu ar fi cu cale,
Să superi din greșeală persoane însemnate,
Ba încă câteodată și dame delicate,
Râzând de-acele două, statornică pereche
Care își petrece seara șoptindu-și la ureche,
De celelalte patru contese ideale,
Umflate de pretenții și vrednice de jale,
Pe care dacă prințul le ia la bal de mână,
Nu mai vorbesc cu nimeni câte o săptămână.
Astăzi râzi de-o pedantă, mâine de-o prețioasă;
Zici de una ajunsă în vârstă cuvioasă
Că atestatul vremii nu va să-l priimească;
Și de-alta ce iubește de cinste să vorbească,
Ce laudă virtutea și-n veci ți-o pomenește,
Zici că e virtuoasă cât știm noi evreiește.

Greșelile acestea îți fac un urât nume.
Tu știi ce se întâmplă când se aude-n lume
Că cinevași s-apucă defecturi să arate:
Mulți scot sub al lui nume minciuni nenumărate.
S-a vorbit într-o casă de un fanfaron mare,
Declamând sentimente ce sigur nu le are,
Care la tot ar pune suflarea omenească,
Când cineva cu dânsul ar vrea să o tocmească;
S-a zis ceva de Iancu, de Stan, de Lăurescu;
Cine le-a scos acestea? ­ Le-a scos Alexandrescu.
Făr-a zice nimica, singura ta zâmbire,
De te-i afla de față, e o-nvinovățire.
În zadar te porți bine și lauzi câteodată,
Chiar lauda în gură-ți de satiră e luată.

Așa, în loc să critici greșelile străine,
În loc să râzi de alții, mai bine râzi de tine;
Învață danțul, vistul și multe de-alde alea;
Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea.

Rezumat extins la poezia Satiră duhului meu de Grigore Alexandrescu

„Satiră duhului meu” este o poezie satirică scrisă de Grigore Alexandrescu care explorează tema orgoliului și a aroganței umane. Poezia este o meditație profundă asupra condiției umane și a aroganței care ne poate influența comportamentul și gândirea.

În prima strofă, poetul descrie imaginea unei persoane mândre de sine și arogante, care se consideră cea mai importantă și mai valoroasă persoană din lume. Autorul subliniază faptul că această persoană se consideră mai presus decât oricine altcineva și nu acceptă nicio formă de critică sau sugestie.

În a doua strofă, poetul sugerează că această persoană mândră de sine nu poate vedea adevărul dincolo de propria sa imagine și că este incapabilă să înțeleagă problemele și nevoile celorlalți. Autorul subliniază faptul că orgoliul și aroganța pot fi un obstacol în calea înțelegerii și cooperării cu cei din jurul nostru.

În strofa a treia, poetul descrie imaginea unei persoane care încearcă să se elibereze de aroganță și să înțeleagă perspectiva celor din jurul său. Autorul subliniază faptul că trebuie să fim umili și să ne deschidem la critică și sugestii pentru a deveni oameni mai buni și mai înțelepți.

În ultima strofă, poetul sugerează că adevărata înțelepciune constă în recunoașterea propriilor noastre greșeli și slăbiciuni și în acceptarea că suntem oameni imperfecti. Autorul subliniază faptul că trebuie să ne învățăm lecțiile din trecut și să privim cu optimism spre viitor.

În concluzie, poezia „Satiră duhului meu” de Grigore Alexandrescu este o meditație profundă asupra orgoliului și a aroganței umane. Poezia sugerează că trebuie să fim umili și să ne deschidem la critică și sugestii pentru a deveni oameni mai buni și mai înțelepți. Alexandrescu subliniază importanța de a recunoaște propriile noastre greșeli și slăbiciuni și de a învăța din trecut pentru a construi un viitor mai bun.