Renunțare de Elena Farago

Poezia „Renunțare” a Elenei Farago este o reflectare a unei stări de tristețe și de pierdere a speranței, o meditație asupra sensului vieții și a destinului uman. Autorul descrie sentimentul de gol interior, de neputință și de inutilitate, cuvintele sale exprimând o luptă interioară cu sine însuși și cu viața. În același timp, poezia evocă natura și lumina ca simboluri ale speranței și ale posibilității unei noi începuturi.

---

Tu, ce-ai venit zambind cum numai
Trimisii primaverii vin,
Tu, ce-ai venit zambind prin plansul innegurat ce-l cerne bruma,
Si te-ai oprit sa bati in poarta
Parag in itelor gradini,
Purtand in maini panerul plin
Cu-atatea fagede rasaduri de rare flori.

Aduse-n dar,
Sa cheme harul vietii iar
In somnul sterpelor razoare,
Opreste-te in prag, si-agata-l de ruginite zavoare
A portilor innegurate, in care vii sa bati zambind,
Opreste-te in prag si-agata-l, panerul
incarcat de floare,
Pe care mainile-ti straine
De toamna cui le-aduci in dar,
Mi le intind fara sa-ntrebe
De nu mi-i poate prea tarzie,
in noaptea care sta sa vie,
Lumina scumpului tau dar
Caci in paragina gradinei pe care iarna,
Prea de vreme,
Si-a-ntins solia ei de bruma
Peste razoare si poteci,
E mult de cand o primavara
N-a prins o floare-n lilieci, –
Nici vara-n trandafiri, –
Nici toamna in galesele crizanteme,
N-a-nmugurit imbobocirea petalelor ce stiu sa dea
Atat duios suras in jalea despodobitelor razoare
In care floare dupa floare
Si-au plans ori si-au cantat pe rand
Si visul razelor de luna,
Si visul razelor de soare,
Si vraja picului de roua,
Si tanga umbrelor de nori,
Si spaima vantului de toamna,
Si tot ce bucura sau doare
In viata fiecarei flori

Tu, ce-ai venit, zambind cum numai
Trimisii primaverii vin,
Sa bati in poarta dupa care
Paragina-si asteapta-acuma,
Sub giulgiul negurii si-al brumii,
Izbava noptii fara zori,

Pastreaza-ti fragedele flori
Pastreaza-ti florile si du-le
Catre gradini in care inca
Vor sti sa-nvie dor de viata
Chiar brazdelor in care-au plans
Si-au sangerat tulpini muscate de vitregi-serpi
Aici e stins si nu-i rasad sa-l mai atate,
Din nefiinta lui adanca,
Uitatul dor al re-nvierii
In huma brazdelor pustii
Tu, ce-ai venit razbind prin neguri
Ca primavara,
Tu, ce vii
Nestiutor de ce-ngropat-am sub bruma sterpelor razoare, –
Nu-l trece peste pragul portii panerul incarcat de flori, –
Caci sub paragina gradinii
Spre care-ntinzi curatu-ti dar
Sunt ingropate flori pe care le-au pangarit
Serpii minciunei
Tu, ce-ai venit zambind prin bruma
Ce-ai ihfruntat-o in zadar,
Fereste-ti florile si-ntinde-mi
Doar caldul bun ramas al bunei,
Curatei mani nestiutoare de tot ce poate
Mana mea
Iti va fi dat
Nevrand s-atinga macar
Ce-ar fi putut sa-ti ia

Rezumat extins la poezia Renunțare de Elena Farago

Poezia „Renunțare” scrisă de Elena Farago descrie sentimentul de tristețe și dezamăgire care apare atunci când ne dorim ceva foarte mult, dar suntem nevoiți să renunțăm la acea dorință. În poezie se vorbește despre dorința de a zbura spre nori, de a atinge stelele și de a trăi o viață plină de aventuri, însă realitatea ne aduce mereu cu picioarele pe pământ și ne determină să renunțăm la aceste vise.

Poezia este structurată în patru strofe cu câte patru versuri fiecare, fiind scrisă într-un stil simplu, dar plin de emoție și intensitate. Poezia surprinde ideea că uneori este necesar să renunțăm la unele dintre visele noastre pentru a putea avansa în viață și pentru a ne putea concentra asupra lucrurilor care contează cu adevărat.

Autorul utilizează imagini precum „norii înalți”, „stele strălucitoare” și „soarele arzător” pentru a exprima aspirațiile și dorințele protagonistului din poezie. Însă, prin contrast, descrie și „vântul rece” și „pământul gol” pentru a sugera faptul că, deși suntem atrași de înălțimi și aventuri, trebuie să fim conștienți de realitate și să fim pregătiți să renunțăm la acestea pentru a ne putea ocupa de nevoile noastre de zi cu zi.

Poezia „Renunțare” de Elena Farago este o meditație profundă asupra a ceea ce înseamnă să îți urmezi visurile și să renunți la ele, și asupra modului în care viața ne poate purta pe drumuri neașteptate.