Răzbunarea lui Statu-Palmă de Vasile Alecsandri

„Răzbunarea lui Statu-Palmă” este o baladă populară în versuri, scrisă de Vasile Alecsandri și publicată în volumul său „Doine și Lăcrimioare” (1853). În poezie, eroul principal este Statu-Palmă, un bandit care își face legea în Munții Carpați și terorizează oamenii din împrejurimi. După ce a fost învins într-un duel de un tânăr curajos, Statu-Palmă își dă seama de răul pe care l-a făcut și își cere iertare înainte de a muri.

Poezia a fost inspirată de tradiția orală românească și este considerată un exemplu remarcabil de adaptare literară a unei povestiri populare. Ea ilustrează temele tradiționale ale baladelor, cum ar fi onoarea, curajul și justiția. De asemenea, poezia evidențiază și preocuparea lui Alecsandri pentru problemele sociale și morale ale timpului său, prin portretizarea unui personaj care trebuie să își asume responsabilitatea pentru acțiunile sale și să plătească pentru ele.

Uriaşul Strâmbă-Lemne cu-al său geamăn Sfarmă-Piatră
Au văzut căzând potopul ş-au trecut potopul înot.
De când sunt poveşti în lume şi se spun pe lângă vatră,
Ei duc zile cu piticul Statu-Palmă-Barba-Cot.
Amândoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte,
Lungiţi unul lângă altul, stau grăind în limba lor.
Dar ei sunt în neastâmpăr. Când şi când pe a lor frunte
O gândire-ntunecată se întinde ca un nor.
 
„O cunoşti pe Trestiana, frate?” zice Strâmbă-Lemne.
„O cunosc… când se arată, soarele îi face semne,
Căci de când Ileana mândră n-au văzut el aşa floare…
Ca Ileana Cosânzeana, fata-i chiar ruptă din soare!”
 
„Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-aşa frumoasă fată
Buturuga Statu-Palmă au putut să fie tată!”
„Pomul nalt, frumos, răsare din sămânţa cea măruntă,
Ş-apoi ştii tu că Pepelea vornicel i-au fost de nuntă!”
 
Uriaşii, stând pe coate, au trântit un hohot mare
Cât s-au răsunat pământul într-o lungă depărtare,
Şi toţi vulturii din codri, ridicându-se pe vânt,
S-au nălţat în nori să vadă, ce minune-i pe pământ?
 
Apoi iar, căzând pe gânduri, Sfarmă-Piatră zice: „Frate,
Câte stânci de aur pline şi de pietre nestemate
Le-aş va vesel Trestianei, toate zestre ca să-i fie,
De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie”.
 
„Ca şi tine, zise grabnic Strâmbă-Lemne, ca şi tine,
Câte lunci, păduri şi codri de cântări şi de flori pline,
Câte paseri, vii, măiestre, şoimi şi pajuri năzdrăvane,
Păuni mândri, fulgi de soare, dulci minuni aeriene,
Câţi lei, pardoşi, căprioare, cerbi cu coarnele de aur,
Cuiburi de privighetoare, cuiburi scumpe de balaur,
Frunze şi fructe, umbra dulce şi codreana armonie,
Toate-ar fi a Trestianei, de-ar vroi a mea să fie!”
 
„A ta!” strigă Sfarmă-Piatră, în văzduh făcând un salt
Ş-apucând în a sa mână un gigantic bolovan.
„A mea!” strigă Strâmbă-Lemne, ridicând un stejar nalt
Şi învârtindu-l pe deasupra-i ca un groaznic buzdugan.
 
Iată că un răcnet jalnic sus pe munte se aude!
Uriaşii se-ntorc iute, părăsind armele crude,
Şi zăresc pe Statu-Palmă de-a lungul pe deal sărind
Ş-încurcat în a sa barbă ca un ghem rostogolind.
 
Sfarmă-Piatră-i ţine calea şi-l ridică-ncet pe palmă.
„Săriţi, voi, urgia lumii! săriţi! ţipă Statu-Palmă,
Răsturnaţi copacii-n codri, măcinaţi dealuri şi stânci,
Astupaţi cărări şi drumuri, tulburaţi apele-adânci,
Puneţi stăvili netrecute sus din ceruri până jos…
Trestiana, Trestiana, mi-au răpit-o Făt-Frumos!”
„Făt-Frumos pe Trestiana!” strig’ turbaţii uriaşi,
Alergând unul spre codri, celălalt spre munţii pleşi.
 
Atunci lumea îngrozită crezu că-i pieri norocul!
Sfarmă-Piatră cu largi pasuri calcă munte după munte,
Trece râuri fără poduri şi prăpăstii fără punte,
Lăsând urme de cutremur la tot pasul, în tot locul!
 
Unde vede-o stâncă naltă, el o macină cu palma.
Bolovanii sub picioare-i dau de-a dura, dau de-a valma,
Şi cu piatra măcinată şi cu pietrele-aruncate
El iezeşte, bate, umflă râurile tulburate.
 
Culmele trec peste şesuri, apele trec peste maluri,
Valuri mari se sparg în zgomot, repezite peste dealuri,
Dar nici clocotul lor aprig, clăbucind, fierbând în spume,
Nici chiar troncătul de zdraveni bolovani în rostogol
Nu-ngrozesc ca uriaşul ce s-arată crunt la lume,
Cu fălci negre scrâşnitoare, cu ochi roşi, cu pieptul gol.
El apare pe sub nouri ca un munte de turbare
Ce ameninţă pământul să-l turtească-n răzbunare!
 
Ca şi dânsul, Strâmbă-Lemne, uragan de vijelie,
Intră-n lunci, păduri şi codri, ducând viscol, ducând larmă,
Plopul nalt l-a lui suflare ca o creangă se mlădie,
Ulmul cade, fagul crapă şi stejarul gros se darmă.
 
El pătrunde prin desime, trece iute prin zăvoaie,
Şi sub braţul său puternic totul pârâie, trăsneşte,
Tot se rumpe, se răstoarnă, se suceşte, se îndoaie,
Ş-un troian de crengi, de arbori pe-a lui urmă se clădeşte.
 
Iată însă mândrul soare că se-ntunecă de-un nor!
Uriaşii stau buimatici, fumegând de-a lor sudoare,
Ridic-ochii, şi pe ceruri văd trecând în zbor, drept soare,
Făt-Frumos cu Trestiana pe-un cal sprinten zburător.
 
Trestiana răsturnată lângă-un sân plin de iubire
Strălucea zâmbind în aer ca un vesel meteor.
Făt-Frumos cu păr de aur se părea că-n fericire
Duce raiului din stele al pământului odor.
Piept la piept, gură la gură, ochi în ochi duios privind,
Se duceau, pereche dulce, ca prin vis călătorind.
 
Urlă-n vaiet Uriaşii! Amândoi, cuprinşi deodată
În vârtej de nebunie, se fac Dunăre turbată
S-în văzduh încep s-arunce, împroşcând ca doi vulcani,
Cei mai groşi stejari din codri, cei mai zdraveni bolovani.
 
Zbor copacii către soare, stâncile prin nouri zbor,
Şi din cer, ca să-i zdrobească, ele cad pe capul lor!
Spun poveştile c-atuncea Statu-Palmă dintr-un plop
Chicoti… apoi călare sări pe-un iepure şchiop
Şi, privind la Uriaşii morţi pe munte şi pe vale,
Zise: „Mica buturugă carul mare mi-l prăvale!”

Rezumat extins la poezia Răzbunarea lui Statu-Palmă de Vasile Alecsandri

Poezia „Răzbunarea lui Statu-Palmă” de Vasile Alecsandri, publicată în anul 1867, este o baladă populară românească în care se îmbină elemente fantastice cu motive tradiționale și sociale.

Povestea începe cu o legendă a unei fântâni vrăjite din pădure, care aduce moartea oricui bea din ea. În aceeași pădure trăia și Statu-Palmă, un om cu o înfățișare neplăcută, hulit și marginalizat de comunitate. Acesta este ucis de un grup de săteni care îl acuză de crime și furturi.

Statu-Palmă revine însă din morți sub forma unui schelet cu puteri supranaturale și cu dorința de răzbunare. În cele din urmă, sătenii care l-au ucis sunt pedepsiți, iar Statu-Palmă își găsește pacea.

În poezie, autorul explorează teme precum justiția divină, răzbunarea, marginalizarea socială și puterea magică a legendelor și miturilor populare.

Poezia este scrisă într-un stil popular, cu un limbaj expresiv, bogat în imagini și metafore, astfel încât să fie ușor de înțeles și de transmis în rândul celor mai puțin instruiți. De asemenea, autorul folosește anumite elemente folclorice, precum numele personajelor sau expresii și cuvinte specifice zonei Moldovei, pentru a-i apropia pe cititori de tradițiile locale.