Răsăritul lunii. La Tismana de Grigore Alexandrescu

Un fapt interesant despre poezia „Răsăritul lunii. La Tismana” de Grigore Alexandrescu este că aceasta a fost scrisă în perioada romantică a literaturii române, o perioadă în care poeții erau interesați de natură, de sentimente și emoții intense și de subiectivitate. Alexandrescu a fost unul dintre cei mai importanți poeți ai acestei perioade, alături de alți scriitori precum Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu. Poezia „Răsăritul lunii. La Tismana” este un exemplu reprezentativ al poeziei romantice, care se concentrează pe frumusețea și puterea naturii de a inspira și de a evoca sentimente profunde în sufletele oamenilor.

---

Decât în frumoasa noapte când plapânda-i lina raza
A iubitei mele frunte cu vii umbre colora,
O priveliste c-aceea ochii-mi n-au putut sa vaza,
Lun-asa încântatoare n-am avut a admira.

Si întâi, ca o steluta, ca faclie departata,
Ce drumetul o aprinde în pustiuri ratacind,
În a brazilor desime, în padurea-ntunecata,
Printre frunze clatinate, am zarit-o licurind.

Apoi tainicele-i raze dând piezis pe o zidire,
Ce pe muche se ridica, locas trist, nelocuit,
Mângâie a ei ruina cu o palida zâmbire,
Ca un vis ce se strecoara într-un suflet pustiit.

Apoi glob rubinos, noptii dând miscare si viata,
Se-nalta si, dimprejuru-i dese umbre departând,
Pe-ale stejarilor vârfuri, piramide de verdeata,
Se opri; apoi privirea-i peste lume aruncând,

Lumina adânci prapastii, manastirea învechita,
Feudala cetatuie, ce de turnuri ocolita,
Ce de luna colorata si privita de departe
Parea unul din acele osianice palate

Unde geniuri, fantome cu urgie se izbesc:
Si pustiul fara margini, si cararea ratacita,
Stânca, pestera adânca, în vechime locuita
De al muntelui sfânt pustnic ce sarmanii îl iubesc

Erau dulci acele ceasuri de extaz si de gândire:
Soaptele, adânci murmure ce iau viata în pustii,
A mormintelor tacere ce domnea în manastire,
Loc de zgomot altadata, de politici vijelii.

Noaptea, totul astei scene colosala de marire,
Doua nobile instincte cu putere destepta;
Unu, -a cerului credinta, altu, -a patriei iubire,
Ce odata-n aste locuri pe stramosi îi însufla.

Muntii nostri-au fost adesea scump azil de libertate,
Si din vârful lor românii, torent iute, furios,
S-aruncau; multimi barbare pentru prada adunate,
Lei sosind, era la fuga ca un cerb ranit, fricos.

Cu trufie craiul ungur catre tara-nainteaza [1]
Sunt plini muntii de ostire, suna zalele de fier;
Pintenii lucesc; la luna sabiile scânteiaza;
Basarab încheia pacea cum vrajmasii lui o cer [2]

Dar românii nu vor pacea, nu vor trista umilinta
Ce asupra-le aduce un necinstitor tractat:
Ura lor e nempacata; în a lor cruda dorinta
Cuprind muntii, închid drumul ungurului spaimântat.

Astfel e atunci omorul, cât ostasul înceteaza
Obosit, si riga singur cu putini scapa fugind;
Stralucitele-i vesminte le arunca el de groaza,
Plânge si în a sa tara se întoarce blestemând.

Niciodata asta luna ce înoata în tarie,
Ca fanal purtat de valuri pe a marilor câmpie,
Mai mult numar de cadavre de atunci n-a luminat,
Niciodata mândru vultur ce-n vazduh se cumpaneste,
Acel domn al atmosferei ce un veac întreg traieste,
De o prada-asa bogata înca nu s-a-ndestulat.

Se gasesc s-acum pe râpe bucati de armuri zdrobite;
Am vazut întinse pinteni de rugina putreziti,
Si pe-al razboiului munte,monstruoasele morminte
Unde sefii ungurimii zac cu totii gramaditi.

Dar românii, fii ai celor ce-n vechime se luptara,
Cu sudori adap pamântul, câstig hrana în dureri;
Sunt plugari; si alte nume, oameni noi se înaltara,
Oameni nensemnati si mândri de vechimea lor de ieri.

Straini printi ce ne-apasara au dat lor drept mângâiere
Averi, cinsti, care odata se-mparteau drept rasplatiri,
Monopol fac azi de drepturi; în a lor scurta vedere
Propasirii neînvinse pun ei dese-mpotriviri.

Nu e-asa legea naturii, nu e-asa a tarii lege;
Ca tot ce nu e la locu-i va cadea trufia lor:
Al sudorilor straine rod ei nu-l vor mai culege;
Va fi mare tot românul, tarii lui folositor.

Cugetari adânc ascunse, idei drepte si înalte,
Ce în inimile-alese ura lor le apasa,
Vor vedea lumina zilei; si în forma de mari fapte,
Sub privirea provedintei, lumii se vor arata.

Rezumat extins la poezia Răsăritul lunii. La Tismana de Grigore Alexandrescu

„Poezia „Răsăritul lunii. La Tismana” de Grigore Alexandrescu este un poem care descrie frumusețea naturii, mai precis a peisajului nocturn de la Tismana, sub luminile lunei care răsare.

Poezia începe cu o descriere a peisajului natural, în care luna răsare peste munți, aruncând o lumină strălucitoare asupra pădurilor și a apelor râului Tismana. Alexandrescu folosește imagini poetice pentru a transmite frumusețea și liniștea locului, sugerând că acesta este un loc sacru, aproape divin.

De-a lungul poeziei, Alexandrescu face referințe la elementele naturii, precum vântul care adie ușor și își face simțită prezența prin mișcarea frunzelor, precum și la animalele sălbatice care trăiesc în această zonă, cum ar fi lupii și urșii.

În ultima parte a poeziei, Alexandrescu face o referire la o legenda populara a zonei, în care se spune că luna a fost adusă de un bătrân într-un cățărător din rădăcinile copacilor, iar aceasta răsare în fiecare noapte, încărcând natura cu energie și magie.

În ansamblu, poezia transmite o atitudine de admirație și respect pentru frumusețea și armonia naturii. Alexandrescu sugerează că natura este o forță divină, cu o putere de regenerare și vindecare a sufletului, care trebuie să fie apreciată și protejată de oameni. Poezia reprezintă un exemplu de poezie romantică, care celebrează frumusețea naturală și își propune să ofere o experiență estetică și emoțională puternică cititorilor săi.”