Pruncul de George Topârceanu

Una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui George Topârceanu, „Pruncul” este o creație poetică care celebrează nașterea lui Iisus Hristos. Poezia este o afirmare a miracolului nașterii și a înțelesului ei pentru umanitate.

În poem, Topârceanu creează o imagine a lumii înaintea venirii lui Hristos, marcată de războaie, suferință și durere. Însă, odată cu nașterea Pruncului, se deschide o nouă eră de speranță și pace.

Poezia are un ritm lent și solemn, care evocă solemnitatea momentului, dar și o notă de bucurie, datorită aducerii vestea a nașterii Pruncului.

De-a lungul anilor, „Pruncul” a devenit una dintre cele mai iubite și recitate poezii de Crăciun în limba română.

Un văl de ceaţă albă şi subţire,
Ca un linţoliu străveziu de mort,
Înconjura biserica bătrână.

Şi-n dimineaţa zilei de aprile
Simţeai plutind în aer, pretundindeni,
Fiori, adânci fiori de fericire, —
Prinosul larg al firii, când pământul
În mii de forme dăruie luminii
Belşugul lui puternic de viaţă…
Pluteau spre cer miresme-ngemănate
Căci liliacul tânăr înflorise
Şi crengi plecate ascundeau în umbră
Mănunchiuri de sfioase viorele.

Şi-n dimineaţa zilei de aprile
Vedeai cum stă încremenită gloată
De muncitori şi de femei tăcute
Pe treptele amvonului pustiu.
Iar colo, jos, pe-o lespede de piatră,
În faţa lor sta pruncul părăsit.

Un pumn de ţărnă, o scânteie ruptă
Din flacăra eternă a vieţii…
Şi trupul cald topise bruma nopţii
Ce se-nchega în picături curate
Ca nişte lacrimi reci de muceniţă
Sclipind pe faţa lespezilor aspre.
Părea că piatra neclintită plânge!…



Cum se strângea, înfiorat de frig,
Plăpândul trup ursit de-acum durerii,
Şi faţa-i mică s-o cuprinzi în palmă,
Cum întindea guriţa după hrană,
Cu buzele-i atât de diafane
Ca două foi subţiri de trandafir!

Cum, printre voi, nu-i nimeni, — nici o mamă
Să-şi smulgă-acum veşmântul de la sân?…
O, ascultaţi micuţul glas cum plânge.
Cum cere pruncul partea lui de soare!
Dar unde eşti, să-l vezi acum, pierduto,
Femeie, tu, de trei ori blestemată!…

Te-o blestema bastardul fără nume,
Nevinovatul osândit să moară
Când nimănuia n-a cerut viaţă, —
Şi când întâiul vânt de patimi grele,
Din lumea rea, porni-va să-l doboare,
Te-o blestema copilul trist şi palid
Că n-are cui şopti, cu lacrimi: „mamă!”

Te-i blestema tu singură odată,
Ducând povara vechiului păcat,
Zadarnic vei întinde după sprijin
Tremurătoare braţe istovite, —
Şi pânza neagră-a gândurilor tale
Cerni-va golul nopţilor târzii,
Că nu-i avea nici trista mângâiere
Să gemi plângând: „aveam flăcău acum!…”

De ce nu vii să ţi-l ridici în braţe?…
Cu mânile de muncă sângerate,
Să curmi ţărâna şi să-i cauţi hrană,
Râzând să lupţi, — să plângi învingătoare,
Să-nfrunţi apoi dispreţul tuturora,
Nevrednicul dispreţ al celor slabi, —
Şi mândră, cu privirile senine,
Punând un braţ pe umăru-i puternic,
Tu să-l arăţi atuncea lumii-ntregi:
„Copilul meu, — al meu ş-al nimănui!…”

Dar iată, — gloata-ncet se risipeşte…
Posomorât, în vinete veşminte
Un om s-apleacă şi ridică pruncul, —
Apoi cu paşii rari şi grei se duce…

Iar soarele, însângerând altarul,
Se ridică din ceaţa dimineţii
Şi razele, sclipind tremurătoare,
Cădeau pe faţa zidurilor aspre,
În dimineaţa zilei de aprile,
Cădeau ca pe-o ruină…

Rezumat extins la poezia Pruncul de George Topârceanu

Poezia „Pruncul” de George Topârceanu a fost publicată în volumul „Cartea cu jucării” în anul 1920 și reprezintă o meditație filozofică asupra existenței umane și a sensului vieții. Poezia este scrisă într-un stil simplu și accesibil, iar subiectul său este nașterea unui copil.

În prima strofă, poetul descrie momentul nașterii, subliniind fragilitatea și vulnerabilitatea bebelușului. În a doua strofă, poetul se întreabă dacă acest prunc va fi un simplu pion în jocul vieții sau va avea o misiune specială în lume. În a treia strofă, poetul exprimă speranța că pruncul va găsi fericirea și împlinirea în viață, dar totodată amintește de inevitabilitatea morții.

În ultima strofă, poetul conchide că toți suntem la fel de vulnerabili și trecători ca acest prunc, dar că trebuie să ne trăim viața cu înțelepciune și să ne bucurăm de fiecare clipă. Poezia sugerează ideea că viața este o călătorie plină de incertitudine și pericole, dar că trebuie să găsim sensul și fericirea în ea.

Poezia are un caracter universal și poate fi interpretată ca o meditație asupra condiției umane în general, fiecare cititor putând să își găsească propriul sens și înțeles în ea. Stilul simplu și accesibil al poeziei, precum și subiectul său profund și universal au contribuit la popularitatea și longevitatea acesteia în cultura română.