Povestea „Prostia omenească” de Ion Creangă a devenit o poveste populară tradițională în cultura românească și a fost transmisă oral de-a lungul generațiilor. Povestea a fost adaptată în multe forme de artă, inclusiv în teatru, film și animație, iar personajul principal, Păcală, a devenit un simbol al naivității și al încrederii exagerate în sine.
Această poveste transmite învățăminte valoroase despre modestie, înțelepciune și atenție în luarea deciziilor, precum și despre importanța muncii și a perseverenței în atingerea obiectivelor. De asemenea, această poveste este un exemplu de umor și înțelepciune populară, fiind apreciată de adulți și copii deopotrivă.
A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Noi nu suntem de pe când poveştile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la un picior şi tot i se părea că-i uşor.
Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă, era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.
Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: „Aulio! copilaşul meu, copilaşul meu!”
Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:
– Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
– Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
– Când şi cum?
– Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
– Îl văd. Şi?
– De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
– Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!
Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el.
– Ce este? Ce v-au găsit, nebunelor?
Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată.
Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:
– Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în lumea toată! Şi de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ieie ziua bună, şi plecă supărat şi amărât ca vai de om!
Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi răpede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordeiu; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa făcea… Drumeţul nostru, nedumerit, zise:
– Bună ziua, om bun!
– Mulţămesc dumitale, prietene!
– Da’ ce faci aici?
– Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am lumină, şi nici că-l pot…
– Bre, ce trudă! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndămână?
– Ba am.
– Ie-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru.
Îndată făcu aşa, şi lumina soarelui întră în bordeiu.
– Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.
„Încă un tont”, zise drumeţul în sine şi plecă.
Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi, din întâmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ş-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile era mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.
– Foarte mulţămesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învăţat! Ia uită-te dumneta! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului…
De aici, drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n ţăpoiu în mână, voia să arunce nişte nuci din tindă în pod.
„Din ce în ce dau peste dobitoci”, zise drumeţul în sine.
– Da’ ce te frămânţi aşa, om bun?
– Ia, vreu să zvârl nişte nuci în pod, şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă…
– Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are ţăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
– Da’ cum să n-am?!
– Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată.
Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând şi alt neghiob.
Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunsese ca să mai vadă aiurea şi altă năzbâtie. Un om legase o vacă cu funia de gât şi, suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit…
– Mă omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci?
– Ce să fac, mă-ntrebi? Da’ nu vezi?
– Ba văd, numai nu pricep.
– Ia, hăramul ista e hâmisit de foame şi nu vra nici în ruptul capului să vie după mine sus, pe iastă şură, să mănânce fân…
– Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ia fânul şi-l dă jos la vacă!
– Da’ nu s-a irosi?
– Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină.
Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.
– Bine m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!
Aşa, drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: „Mâţa tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!”
Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.
Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa.
Ş-am încălecat pe-o roată, ş-am spus-o toată.
Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!
Rezumat extins la povestea Prostia omenească de Ion Creangă
„Prostia omenească” este o poveste scrisă de Ion Creangă despre un băiat naiv și lipsit de inteligență, numit Păcală, care încearcă să obțină avere și înțelepciune prin diferite mijloace, dar ajunge să fie păcălit de alții. Povestea transmite învățăminte despre umanitate, înțelepciune și modestie.
Povestea începe cu prezentarea lui Păcală, un băiat naiv și lipsit de inteligență, care locuiește cu mama și cu frații săi. El este foarte încântat să se întâlnească cu oameni bogați și cu renume și își dorește să obțină avere și înțelepciune prin orice mijloace. El încearcă să facă bani prin diferite modalități, cum ar fi vânzarea de lemn sau de pește, dar în cele din urmă ajunge să fie păcălit și să rămână cu mâna goală.
Deși este naiv și lipsit de inteligență, Păcală nu se dă bătut și continuă să încerce să găsească modalități de a-și îmbunătăți situația financiară. El ajunge să primească un pumn de sare de la oameni bogați, în schimbul promisiunii de a îndepărta un vrăjitor din orașul lor. Păcală primește ajutor de la un lup și îl învinge pe vrăjitor, dar când se întoarce să ceară recompensa, oamenii bogați îi spun că un pumn de sare nu valorează nimic și că l-au păcălit.
Păcală se simte foarte dezamăgit, dar începe să înțeleagă că prostia și încrederea exagerată în sine sunt adesea cauzele păcălelilor. El decide să-și schimbe atitudinea și să devină mai modest și mai atent în viitor. În cele din urmă, el reușește să-și găsească locul în lume și să-și îndeplinească visurile prin muncă și perseverență.
Povestea „Prostia omenească” transmite multe învățăminte, cum ar fi importanța modestiei, înțelepciunii și a atenției în alegerea propriilor acțiuni, precum și importanța muncii și perseverenței în atingerea obiectivelor. Această poveste reprezintă o critică a prostiei și a credulității exagerate și oferă o perspectivă asupra umanității și a luptei pentru supraviețuire și succes.
Informație adițională despre Ion Creangă
Ion Creangă a fost un scriitor, dascăl și diacon român. Figură principală a literaturii române din secolul al XIX-lea, este cunoscut pentru autobiografia Amintiri din copilărie, precum și pentru nuvelele și povestirile sale. Principala contribuție a lui Creangă la literatura fantastică și pentru copii include narațiuni structurate în jurul unor protagoniști eponimi (Ivan Turbincă, Dănilă Prepeleac, Stan Pățitul), precum și basme ce pictează tabloul valorilor autohtone (Povestea porcului, Capra cu trei iezi, Soacra cu trei nurori, Fata babei și fata moșneagului). Considerate pe scară largă drept capodopere ale limbii și umorului românesc, scrierile sale ocupă o poziție de mijloc între o culegere din surse folclorice și o contribuție originală la un realism literar de inspirație rurală.
Vezi pagina Wikipedia a autorului Ion Creanga.
