George Cosbuc

Un fapt interesant despre poezia „Proclamarea independenței” de George Coșbuc este că a fost scrisă cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la proclamarea independenței României, în anul 1902. Această poezie a devenit rapid un simbol al importanței independenței și al valorilor naționale pentru poporul român. De-a lungul timpului, poezia a fost inclusă în manualele școlare și a fost recitată în diferite ocazii festive, devenind un reper important al literaturii naționale. În plus, versurile poeziei au fost puse pe muzică și au fost interpretate de diferiți artiști și coruri, ceea ce demonstrează faptul că această poezie este apreciată și valorizată de publicul larg.


Mare pentru noi e ziua, când tu, Mircea, la Rovine
Ai strivit păgânătatea ce s-a prins de piept cu tine,
Peste Dunăre azvârlind-o, iar pe morţii ei în iad!
Mari au fost şi-acele zile, când tu, vecinice Ştefane,
Ai înfrânt în multe locuri groaznicele-oştiri duşmane
Şi-ai văzut pierind turcimea ca şi frunzele ce cad.
 
Ah, dar voi vedea cum vine vântu-n unde, vine-ntruna
Tot mai tare, iar în urmă cum se va stârni furtuna,
Şi porni se va potopul cel a toate înecător!
Cine să ne fie scutul într-o vreme-aşa de-amară,
Cui să cerem ajutorul pentru neam şi pentru ţară,
Şi al cui vei fi prin veacuri, românescule popor?
 
Şi-a venit în urma noastră şi furtună-ntărâtată
Şi potopul larg! Iar mila Celui vecinic câteodată
Chiar de ne-nălţa pe-o clipă câte-un domn viteaz pe tron,
Noi eram ca rândunica în brumar, o prad-a morţii!
În zadar gemu prin aer, ca să schimbe pasul sorţii,
Spada lui Mihai Viteazul şi-a cumplitului Ion.
 
Dar virtuţile străbune nu s-au stins în voi cu totul
Oceanul ne cuprinse, însă l-am trecut cu-notul,
Cerul ne căzuse-n creştet, însă n-am murit sub el!
Ni s-a luminat văzduhul tot mai mult, şi-n urmă soare
Răsări din albe neguri, şi-ntr-o zi răzbunătoare
Prin ruine găsirăm mândră o coroană de oţel.
 
A cântat la Plevna tunul cântul sfânt al învierii
Precum clopotele cântă la-nceputul primăverii
Pe Christos mântuitorul ce se-nalţă din mormânt!
Iată ziua cea mai sfântă, cea mai mare dintre zile!
Multă vreme-ai stat deoparte, duh străbun, ca şi Ahile.
Dar când ai sărit în luptă, fost-ai fulger pe pământ!

Rezumat extins la poezia Proclamarea independenței de George Coşbuc

Poezia „Proclamarea independenței” de George Coșbuc este o meditație poetică asupra momentului istoric al proclamării independenței României, care a avut loc în anul 1877.

Poezia începe cu o descriere a momentului proclamării independenței, sugerând că acesta este un moment de bucurie și de entuziasm pentru întreaga națiune română. Autorul subliniază faptul că independența este un dar neprețuit, obținut prin sacrificii și eforturi, și că acest moment trebuie să fie sărbătorit cu bucurie și cu recunoștință.

El continuă prin a face o legătură între independență și valorile naționale, sugerând că independența este o parte esențială a identității și a istoriei naționale. Poezia vorbește despre importanța valorilor naționale și a identității naționale în procesul de construire a unei națiuni puternice și unitare.

În final, poetul ajunge la concluzia că independența este o responsabilitate, iar aceasta trebuie să fie apărată și păstrată cu toată dăruirea și curajul. El subliniază faptul că independența este un dar neprețuit și o datorie față de generațiile viitoare.

În ansamblu, poezia „Proclamarea independenței” este o meditație profundă asupra momentului istoric al proclamării independenței României. Poezia este plină de simboluri și metafore, iar mesajul său este unul de recunoștință și de contemplare asupra existenței noastre și a valorilor naționale care ne definesc ca popor.

Informații adiționale despre poezii de George Coșbuc

George Coșbuc închină fiecărui anotimp măcar câte o poezie (Noapte de varăVaraÎn miezul veriiIarna pe uliță). Coșbuc a păstrat spiritul autentic românesc în balade, prin prezentarea momentelor nunții (Nunta Zamfirei) sau prin viziunea asupra morții (Moartea lui Fulger). 

Aflati mai mult despre George Coșbuc pe Wikipedia