Prahova de George Coşbuc

Se spune că poezia „Prahova” de George Coșbuc a fost scrisă în timp ce se afla la munte, într-o tabără de vară a liceului „Andrei Șaguna” din Brașov. Coșbuc a petrecut mult timp în zona Prahovei și s-a îndrăgostit de frumusețea naturii de acolo, ceea ce l-a inspirat să scrie această poezie.

De asemenea, poezia „Prahova” a fost inclusă în numeroase manuale școlare din România și a fost studiată de generații întregi de elevi. Versurile sale poetice și evocatoare au făcut din poezia „Prahova” una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale literaturii române.

O altă curiozitate este legată de interpretarea poeziei. Unii critici literari au văzut în această poezie o reflectare a idealului romantic al „întoarcerii la natură”, în timp ce alții au văzut-o ca un îndemn la conservarea mediului natural și la protejarea naturii. Interpretarea versurilor poate varia în funcție de experiențele și viziunea fiecărui cititor, ceea ce face ca poezia să fie și mai interesantă și mai complexă.

În plus, poezia „Prahova” a inspirat și o serie de creații artistice, inclusiv picturi și desene, care au ilustrat frumusețea și misterul naturii din zona Prahovei. De asemenea, poezia a fost inclusă în diverse antologii de poezie românească și a fost tradusă în mai multe limbi, contribuind la promovarea literaturii și culturii române în întreaga lume.

---

Din pământ, din locuinţa
Mamei tale, ieşi zâmbind,
Prahova! Şi stai mirată
Şi te tremură dorinţa
Să vezi lumea cu lumină!
Inima de plâns ţi-e plină;
Ochii tăi spre soare cată
Şi-ai tăi ochi mai vii s-aprind.
În pământ cât e de rece
Şi-n pământ nu vezi nimic
 
Nu te mai întoarce-acasă!
Eu pe drum te voi petrece
Cu poveşti şi cu poveţe,
Voi cânta a ta frumseţe!
Lasă lumea ta, o lasă,
Tu frumoasă, eu voinic!
 
Vino încet pe-aici, iubită!
Adă mâna, să nu cazi
Peste pietrele din cale!
Tu tresari de fericită
Şi-mbătată de viaţă;
Soarele-ţi răsare-n faţă
Haid-acum fugind la vale
Printre şoptitorii brazi.
 
Ce frumos se-mbracă dealul
Cu flori roşii pe-unde treci!
Îţi întâmpină sosirea
Munţii ce despart Ardealul,
Codrii vechi şi plini de noapte,
Luncile cu mii de şoapte.
Râzi cu hohot la privirea
Neguroşilor Bucegi?
 
Uite-acum cât eşti de mare,
Uite ce frumoasă eşti!
Tu, sălbatico între fete,
Iată sate-acum în zare,
Prahova, să fii cuminte!
Ţine cumpăt la cuvinte,
Stai şi pune-ţi flori în plete,
Mai frumos să te găteşti.
 
Potriveşte-ţi părul bine;
Strânge mijlocelul tău,
Pieptul plin ca să-ţi răsară!
S-or uita flăcăi la tine,
Şi copile tinerele:
Să vorbeşti frumos cu ele,
Să nu-ţi scoată vorbă-n ţară
Că tu eşti crescută rău!
 
Iată satul! E Azuga.
Tu auzi acum întâi
Dulce vuiet de vioară
Haide, iubito, haide cu fuga,
Să jucăm şi noi chindia!
Cum te-aprinde veselia
Şi cum joci tu de uşoară,
Şi-ai voi să tot rămâi!
 
Dar te mână-n lume dorul
Să vezi lumea! Şi tu fugi
Şi te pierzi visând cu gândul.
Veselă-ţi mlădii trupşorul
Şi la brâu pui flori de viţă,
Flori de crâng pui în cosiţă
Şi pe-alesul tău visându-l
Treci prin văi, cu blânde rugi.
Dar auzi! E plin pământul
De răsunete! Pe loc
Un balaur cât un munte
Vine-nfiorat ca vântul
Cu o sută de picioare
 
Cu mugiri şuierătoare,
Şi-i c-un ochi de foc în frunte
Şi pe nări el varsă foc!
Prahova năvalnic sare,
Neştiind aceasta ce-i.
Pletele-i rămân răzleţe,
Ochii plini de spaimă-i are
Şi cu pieptul gol s-aruncă
Peste liniştita luncă
Părul ei sunt valuri creţe,
Spuma albă-i pieptul ei!
 
Te-ai speriat, frumoasă fată,
Galbenă ce te-ai făcut!
A fost tren, n-a fost balaur!
Plângi acum şi, ruşinată,
Pieptul plin, vădita taină,
Ţi-l ascunzi sub larga haină
Şi dai părului de aur
Tot repaosul pierdut.
 
Dar tu uiţi curând! Şi iară
Salţi pe netedele lunci,
Şi cu râsuri repetate,
Veselă din cale-afară,
Iei câmpiile de-a latul,
Şi când vezi deoparte satul
Baţi în palme şi pe spate
Capul gingaş ţi-l arunci.
 
Iat-o! Pe sub râpi înalte,
Ea cu hohote adânci
Fuge, parcă-i urmărită;
Strânge pieptul să nu-i salte
Şi pe după stânci dispare
Şi târziu, departe-n zare,
Leneşă şi obosită,
Iese iar de după stânci.
 
Câteodată, mânioasă,
Spumegând la cotituri,
Te azvârli vuind la vale
Dar aşa eşti mai frumoasă!
Ochii negri ţi-i întuneci;
Şi sălbatică aluneci;
De-al tău vuiet gem în cale
Liniştitele păduri.
 
Stai! Tu simţi un tremur rece!
Caraimanul, până-n nori,
Stă pândind în cap să-ţi cadă
Pe sub el dacă vei trece!
Uite, parcă-l mişcă vântul!
Să ne-ajute Domnul sfântul!
Uite-acum, să nu ne vadă
Am scăpat! dar ce fiori!
Dar de ce-ţi astâmperi pasul?
Prahova, de ce te miri?
De ce vezi, îţi moare mintea
Şi-ţi întinereşte glasul
Iată, vilele răzleţe
Cu ciudate turnuleţe!
Tu te-nchini pe dinaintea
Învechitei mânăstiri.
 
Vezi castelul în lumină;
Brazi trăsniţi pe dânsul cad.
Şi sub codru, visătoare,
Trece-n gânduri o regină
Palidă e Carmen Sylva!
Al ei nume pomeni îl va
Codru-n veci, c-a fost sub soare
Doamna codrilor de brad.
 
Să plecăm, frumoasă fată,
Să plecăm, că zăbovim!
Iată, Prahoviţa în vale,
Ca şi tine-o alintată,
Pribegind cu doru-i volnic!
Iată. Câmpina pe colnic,
Şi Doftana-ţi iese-n cale
Şi noi tot călătorim.
 
Şi-acum trenul când mai vine
Nu te temi! Cu el în pas
Fugi alături, salţi nebună,
Râzi de el, şi el de tine!
El uşor şi tu uşoară
Dar el zboară, zboară, zboară,
Şi prin văi departe sună
Batjocoritoru-i glas.
 
Dar ce ai, frumoasă fată,
De ce-ţi bate pieptul des?
Prahova, după movilă
Pentru ce te-opreşti mirată
 
Şi pleci ochii? Colo-n zare
Un flăcău frumos răsare,
E Teleajenul, copilă,
Simţi că este-al tău ales.
 
Semne el cu mâna-ţi face;
Tu roşeşti râzând mereu,
Şi râzând te-neacă plânsul.
Prahova, te las în pace!
Nu mai ceri a mea-nsoţire,
Te-am adus până la mire:
Mână-n mână tu cu dânsul
Să plecaţi cu Dumnezeu!

Rezumat extins la poezia Prahova de George Coşbuc

Poezia „Prahova” a lui George Coșbuc este un omagiu adus râului cu același nume din Munții Carpați din România. Poezia este o descriere detaliată și sensibilă a frumuseții naturii din zona Prahovei și a legăturii profunde dintre om și natură.

Poezia începe cu o descriere a râului Prahova, care este prezentat ca o forță vie, o sursă de energie și un simbol al vieții. Poeții descriu frumusețea naturală a zonei, evocând imagini ale munților înalți, pădurilor întinse, florilor și a păsărilor. Versurile sunt pline de imagini poetice și metafore, exprimând admirația și respectul lui Coșbuc față de frumusețea și misterul naturii.

În continuare, poetul meditează asupra relației dintre om și natură și asupra modului în care natura poate fi o sursă de inspirație și de împlinire pentru sufletul uman. El sugerează că numai prin conectarea cu natura, omul poate găsi pace și fericire în lumea agitată și stresantă de astăzi.

Poezia culminează cu un apel la protejarea și conservarea resurselor naturale ale țării. Poeții își exprimă îngrijorarea față de deteriorarea mediului înconjurător și își imaginează un viitor în care oamenii trăiesc în armonie cu natura, protejând și conservând resursele naturale pentru generațiile viitoare.

În general, poezia „Prahova” este un omagiu profund adus frumuseții și misterului naturii din zona Prahovei și un apel la protejarea și conservarea resurselor naturale ale țării. Poezia sugerează că frumusețea și misterul naturii pot fi o sursă de inspirație și de împlinire pentru sufletul uman și că omul trebuie să trăiască în armonie cu natura pentru a se bucura de un viitor mai bun și mai luminos.

Un fapt divers interesant despre poezia „Prahova” este că aceasta a devenit una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale lui George Coșbuc, fiind considerată un exemplu remarcabil de poezie lirică și de exprimare a admirației și respectului pentru frumusețea și misterul naturii. Poezia a inspirat și o serie de artiști și poeți români, care au creat lucrări de artă și poezii pe baza versurilor sale, consolidând astfel statutul său ca un simbol al iubirii și admirației pentru natură în cultura română.