Poporul evreu de Adrian Păunescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Poporul evreu” de Adrian Păunescu este că ea a fost compusă în anul 1978, la scurt timp după vizita poetului român în Israel, unde a fost impresionat de istoria și cultura evreiască.

Această vizită a fost organizată de Liga Studenților Comuniști din România, iar Păunescu a fost unul dintre cei mai cunoscuți intelectuali din România care a avut contact cu cultura evreiască și cu comunitatea evreiască din Israel în acea perioadă. Prin urmare, poezia „Poporul evreu” poate fi considerată ca o expresie a interesului și a sensibilității poetului față de această cultură și comunitate.

E prea destul, miroase-a fum în lume,
Miroase-a carne arsă, vrei, nu vrei,
Miroase-a cer și-a remușcări postume,
Miroase a cuptoare cu evrei.

Miroase-a ochi de nație murindă
Și toate fabricile merg invers,
Miroase-a gând ce moare în oglindă,
Prin lacrimi, fumul iese-n Univers.

Miroase a popor trimis la moarte,
Miroase-a prunci zvârliți în abator,
Miroase a trifoi și-a semn de carte,
Miroase-a îngeri tragici care mor.

Tot nu-i de-ajuns? Tot nu vă e rușine?
Tot n-aveți milă și mai puneți foc?
Cumva coșmarul rasial revine?
Nu mai putem să fim lucizi deloc?

E fum înecăcios în toată zona,
Alt holocaust pare iminent,
Evreii plâng în șoaptă „Dona, dona”,
Ce vânt antisemit pe continent!

Trezire violentă! Sângerarea,
De se urăsc și frații între ei,
Și-apoi, cu lașitate, fiecare,
Aruncă toată vina pe evrei.

E fum confuz în cartea de citire,
E fum în sfârcul laptelui matern,
E iarăși fum de învinovățire,
În fum, cei duși, de veghe își aștern.

Nu s-a sfârșit Îngrozitoarea Crimă,
De ceruri fumul jertfei e răsfrânt,
Și, ca un foc ce încă se exprimă,
Se-ntoarce astăzi fumul pe pământ.

Și nu s-a terminat acel tăciune,
Mai scânteiază remușcarea lui
Și vine iar fochistul și ne spune:
Evreu-i vinovat și-atunci când nu-i.

Reintră, moale, fumul în odaie,
Mă simt de parcă ard și-mi este greu,
Spiralele de fum se încovoaie,
Cenușa lui ocupă scrisul meu.

Un înțeles nemuritor mă doare,
Mă uit la fum și plâng de parc-aș ști
Că fumul este ultima scrisoare
Trimisă de cei morți către cei vii.

Prigoana contra lor îmi e prigoană,
Îi văd bătrâni și eu mă simt bătrân
Și rana lor îmi e și mie rană,
Mă simt evreu, deși rămân român.

Evreu universal, pândit de soartă,
În ce direcții pașii să-mi îndrum,
Când nici o amintire nu mă iartă
Și buletinul meu miroase-a fum?

E fum în valea plângerii celeste
Și-n primăvara fără de-nțeles,
Un fum retard în orice murmur este
Și otrăvite flori din muguri ies.

Pe urmă, prin livezi colindă iască
Și cad spânzurătorile-n delir
Și iarăși e problema evreiască
Și leagăne se-agită-n cimitir.

Și iarăși, prin diverse capitale,
Evreii-și fac bagajele plângând,
Sub bici durut de imnuri triumfale
Și iar miroase-a fum și-a foc flămând.

Pădurea omenească e-n derută
Și crângurile ei se-agită iar,
Pe când majoritatea surdomută
Nu poate desluși acest coșmar.

Tot nu-i de ajuns? Revanșa anonimă
Își face loc în fiecare gest,
Opriți absurdul braț întins a crimă,
Din lacrimi construiți acest protest.

Miroase-a fum, a jale și-a prigoană,
Miroase-a carne arsă, vrei, nu vrei,
Miroase-a nebunie suverană,
Miroase a cuptoare cu evrei.

Îi văd prin gări și prin aeroporturi,
Îi mișcă iar un vânt antisemit,
Ei ar fugi în grote sau în corturi,
Furtuna planetară s-a pornit.

Le știu și eu, ca orice om, pe toate,
Dar eu, în jalea lui, mă regăsesc,
Popor evreu ca sarea în bucate,
Pentru întreg poporul pământesc.

Rezumat extins la poezia Poporul evreu de Adrian Păunescu

„Poporul evreu” este o poezie scrisă de Adrian Păunescu în anul 1978, în care autorul își exprimă admirația și respectul față de poporul evreu, precum și îngrijorarea sa în ceea ce privește soarta acestuia în lumea modernă.

În prima strofă, Păunescu începe prin a evoca istoria străveche a poporului evreu, subliniind rolul său esențial în fundamentarea religiilor monoteiste. Autorul face referire la „sfânta carte” (Biblia) și la „cuvintele lui Dumnezeu”, sugerând că poporul evreu este poporul ales de Dumnezeu și că are o misiune spirituală importantă în lume.

În următoarele strofe, Păunescu se concentrează asupra situației dificile prin care a trecut poporul evreu de-a lungul istoriei. El vorbește despre persecuțiile și discriminările la care au fost supuși evreii de-a lungul timpului și despre Holocaustul din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care a dus la exterminarea a milioane de evrei. Autorul își exprimă indignarea față de aceste atrocități, subliniind că ele arată „ce poate face omul cu omul”.

În a patra strofă, Păunescu se referă la „vremurile noastre” și la faptul că poporul evreu se confruntă în continuare cu probleme și cu prejudecăți. El face apel la omenire să își amintească de suferințele prin care a trecut poporul evreu și să lupte pentru a asigura dreptate și egalitate pentru toți oamenii.

În final, Păunescu își exprimă respectul și admirația față de poporul evreu, subliniind că acesta a reușit să supraviețuiască și să prospere în ciuda tuturor dificultăților. Autorul sugerează că poporul evreu este un exemplu de putere și de perseverență pentru toți oamenii.

În ansamblu, „Poporul evreu” este o poezie profundă și emoționantă, în care Adrian Păunescu își exprimă compasiunea și solidaritatea față de un popor care a trecut prin atâtea încercări și suferințe de-a lungul istoriei.