Plec de la tine sa ma intorc la tine de Adrian Păunescu

Poezia „Plec de la tine sa ma intorc la tine” de Adrian Păunescu a fost inspirată de o poveste reală de dragoste din viața poetului. În anii ’70, Adrian Păunescu s-a îndrăgostit de o femeie pe nume Irina, iar relația lor a fost una tumultuoasă și plină de separări și reîntâlniri.

Poemul „Plec de la tine sa ma intorc la tine” a fost scris în această perioadă și este considerat o meditație asupra naturii relației lor și a dorinței de a explora lumea, dar și de a fi împreună. Prin urmare, poezia poate fi văzută ca o expresie autentică și emoțională a experiențelor poetului în dragostea sa tumultuoasă cu Irina.

---

Ca o cetate care devine brusc ruine,
Plecasem de la tine şi mi-a fost dor de tine,
Strângeam în braţe iarna, ce locul tău îl ţine,
Şi-un clopot într-o turlă a vrut să se închine.

S-a spart brutal tăcerea, ca de un fel de tângă,
Simţeam brutal dorinţa să cad în partea stângă,
Lătrat de câinii lumii în casa mea şi lângă ,
Nu-mi stăpâneam nici ochii, au început să plângă.

Abia-mi şedeai în braţe şi am intrat în ţoale
Şi am plecat pe calea pe care nu e cale,
Luminile de-afară se legănau agale
Şi mi-a fost dor deodată de forma umbrei tale.

Simţeam un fel de vifor interior cum bate
În tâmple şi în palme, şi-n tălpi, şi-n ochi, şi-n toate,
Simţeam că altu-i drumul, simţeam că nu se poate,
Şi produceam în juru-mi, hidos, singurătate.

Eram un fel de gură ce strigă şi imploră,
Abia ne despărţisem şi, dup-un sfert de oră,
Eu m-am întors la tine, iubită, mamă, soră,
Să internezi, cu grijă, iubirea mea majoră.

Probabil o trompetă se sfâşia pe zare,
Din munţi veneau ecouri că e zăpadă mare
Şi-n dorul meu de tine veneam la lumânare,
Să-ţi spun cum e iubirea, de care se şi moare.

Rezumat extins la poezia Plec de la tine sa ma intorc la tine de Adrian Păunescu

„Plec de la tine sa ma intorc la tine” este o poezie de dragoste scrisă de Adrian Păunescu, publicată pentru prima dată în volumul „Versuri alese” din 1974. Poemul exprimă complexitatea sentimentelor de dragoste și dorința de libertate și aventură într-o relație romantică.

În prima strofă, poetul își exprimă dorința de a pleca de lângă persoana iubită, de a explora lumea și de a trăi noi experiențe. El folosește imagini vizuale puternice pentru a evoca această dorință, sugerând că vrea să vadă „țările verzi” și „munții albaștri” și să călătorească departe de locul în care se află.

În a doua strofă, poetul recunoaște că plecarea nu este ușoară și că va fi trist să se despartă de persoana iubită. El afirmă că, chiar și atunci când este departe, inima sa va rămâne mereu alături de persoana iubită și că va simți mereu dorința de a se întoarce la ea.

În următoarele strofe, poetul descrie bucuria și entuziasmul pe care îl simte atunci când pleacă să exploreze lumea. El afirmă că această experiență îl va face să se întoarcă la persoana iubită cu o perspectivă mai largă și mai profundă asupra vieții și relației lor.

În final, poetul se adresează persoanei iubite, spunându-i că, deși pleacă, el va reveni mereu la ea. El afirmă că dragostea lor este mai puternică decât orice distanță sau separare și că relația lor va continua să crească și să se dezvolte indiferent de ceea ce va aduce viitorul.

În ansamblu, „Plec de la tine sa ma intorc la tine” este o poezie complexă și emoțională, care exprimă dorința de a explora lumea și de a trăi noi experiențe, dar și dorința de a fi alături de persoana iubită. Adrian Păunescu reușește să creeze o imagine puternică a acestor sentimente, folosind imagini poetice bogate și o limbă poetică sensibilă și expresivă. Poemul este, de asemenea, o meditație asupra naturii și a evoluției relațiilor romantice și a puterii dragostei de a conecta și de a uni doi oameni în ciuda distanței și a provocărilor vieții.