Pierirea dacilor de George Coşbuc

Un fapt interesant despre poezia „Pierirea dacilor” este legat de contextul istoric și cultural în care a fost scrisă. În perioada în care a fost scrisă poezia, România se afla sub dominația Imperiului Austro-Ungar, iar naționalismul și mișcările pentru independență erau în plină dezvoltare. George Coșbuc a fost un susținător al acestei mișcări naționale și a scris numeroase poezii care celebrau trecutul și valorile culturale ale poporului român.

Prin poezia „Pierirea dacilor”, George Coșbuc a încercat să readucă în atenția publicului trecutul glorios al poporului dac și să sublinieze importanța păstrării tradițiilor și valorilor culturale ale poporului român. Poezia a devenit foarte populară în rândul mișcărilor naționale din acea perioadă și a fost folosită ca un simbol al luptei pentru independența și identitatea culturală a poporului român.

De asemenea, poezia „Pierirea dacilor” a fost folosită și în scopuri educative, fiind inclusă în manualele școlare ca un exemplu de poezie patriotică și istorică. Astfel, aceasta a avut un impact semnificativ asupra educației și culturii din România și a ajutat la formarea unei identități naționale puternice și unitare.

---

Prea se-ntinde veselia
Tot cu praznic şi desfrâu!
Veţi tăia cu toţii via,
Şi veţi duce toţi la râu
Vinu-n sticle ori în vase
Să-l vărsaţi pe apă tot:
Cel ascuns de voi prin case
Cu putere am să-l scot.
Aşa vreau. Aşa veţi face
Că-i tai capul cui nu-i place!
 
Fost-a jale-n tot regatul
Şi la munte şi la şes;
Plânse-oraşul, vai, şi satul,
Cârciumarii mai ales.
Şi vărsat-au lacrimi dese
Popii şi poeţii lor,
Cele două tagme-alese
Cari la orişice popor
Sunt apostoli ai mulţimii,
Deci la vin de-a pururi primii.
 
La cetatea Buridava
Ei făcur-un meeting.
Nu ştiu care-a fost isprava,
Căci de-acestea nu m-ating.
Ştiu că cinci senatul dete,
Camera pe alţii cinci
Delegaţi, cu mândre plete,
Bernevici având şi-opinci,
Să supună majestăţii
Plânsul ţării şi-al dreptăţii.
 
Unul singur avea cizme
(Primul dac ce le-a purtat)
Şi vorbea cu galicisme,
Că-n Paris trei ani a stat
De-a învăţat geologie,
Şi-avea Takowa pe piept,
Îl chema sarab Ilie,
De spun cronicele drept,
Iar în mână-avea cravaşă
Semn distins, ca bulibaşă.
 
Zise el: De vrei, ne-aruncă
Peste-un milion de scări,
Dar cinstita ta poruncă
Prea ne scoate din răbdări!
Când nu-i strop de vin în ţară
Ce să bem noi? Petroleu?
Regele cu vorba rară:
Oh, Sarailie-al meu!
Tu cunoşti pe Leon papa,
Vorba lui mereu e: Apa!
 
Rege mare! Mai cu-ncetul!
Apa-i lucrul cel mai bun,
După cum Pindar poetul,
Popa Kneip şi mulţi o spun,
Însă dacii, ca păgânii,
Nu beau apă, nici să-i pici.
Zic şi ei, cum zic românii
Cei ce urmându-ne pe-aici
De strămoşi ne-or recunoaşte:
Apa-n burtă face broaşte!
 
La o mie două sute
După Crist! Iar noi suntem
Morţi de tot, când ni-e ulciorul
Gol o zi, ca la golani,
Cum deci îi vom duce dorul
Treisprezece sute de-ani!
Pân-atunci ne ia tătarul,
Tot cu gând că-i gol paharul.
 
Ascultând aceste spuse,
Regele-a zâmbit perfid.
 
Dete-un semn şi-un serv aduse
Zece cupe c-un lichid.
M-am gândit fără-ncetare;
Ceva trebuie să beţi
Iat-aici zece păhare.
Iar dincoace-aveţi pesmeţi
Spuneţi, principi, de vă place,
Şi cum vreţi, aşa voi face!
 
Sar fruntaşii daci cu ura!
Să ia toţi paharul plin,
Căci aveau ca focul gura
De când nu băură vin.
Însă care cum înghite
Dă să scuipe mai curând
Şi cu feţe-ngălbenite
Se privesc pe rând, pe rând.
Rege, asta-i vrăjmăşie!
Ce ne dai să bem leşie?
 
Auzim că mult li-e dragă
Celor scoborâţi din Crum
Un lichior ce-i zice bragă
Şi şi-o împart de cinci pe drum.
Da! Întâi când am văzut-o,
Am crezut că sunt lături,
Dar pe Zeus, mă jur, pe Pluto:
Taina ăstei băuturi
N-o înţeleg s-asculţi de mine
Decât cei cu gusturi fine!
 
O, fruntaşi cu mândre coame!
Asta-i bragă! Şi se bea
Şi de sete şi de foame.
Mama dracilor s-o ia!
Acest soi de băutură
Nu-i de noi! Ne vâră-n draci.
Să le-o torni cu sila-n gură
N-au s-o înghită bieţii daci.
Parcă-i terciul cu lămâie
De-oblojeli pe la călcâie!
 
O veţi bea! răspunse tare
Şi-n mânie Deceneu,
Dacă nu-mi daţi ascultare
Şi-agitaţi poporul meu,
Am s-o impun, Sarailie,
Astăzi prin decret regal,
Toţi s-o bea! A, terci să fie,
Însă terci naţional!
Haide să bem, uitând trecutul
Beţi, să-i facem începutul.
 
Pe fereşti săriră prinţii
Care şi-ncotro văzu!
Unu-n goană-şi rupse dinţii,
Altul într-un puţ căzu.
Cel cu cizme, dând din coate,
Se izbea de boi şi vaci,
Tropăind cele ciubote,
Că-l băgase braga-n draci!
Şi-au rămas cei prinţi de-ocară
Apăsând popor şi ţară.
 
N-au fost însă lucruri bune
Ce-acest rege-a făptuit,
Căci istoria ne spune
Cum că dacii au pierit:
Ori de dor de băutură,
Ori de caznă-n ciuda lor,
Deci luaţi învăţătură,
Regilor, în viitor:
Dac-aveau ce soarbe dacii,
Poate şi-azi trăiau, săracii!

Rezumat extins la poezia Pierirea dacilor de George Coşbuc

„Pierirea dacilor” este o poezie scrisă de George Coşbuc, care descrie tragicul sfârșit al poporului dac în fața invadatorilor romani. Poezia este o oda patriotică care celebrează trecutul glorios al poporului dac și descrie cu tristețe pierderea acestuia.

Poezia începe cu o descriere a peisajului natural și a tradițiilor vechi ale poporului dac. Autorul subliniază frumusețea și bogăția ținuturilor pe care trăiau daci, precum și curajul și demnitatea acestora.

George Coşbuc descrie apoi invazia romană și descrie cum romanii au distrus orașele și templele dacilor și i-au silit pe aceștia să-și schimbe tradițiile și credințele. În ciuda luptei eroice a dacilor, aceștia pierd bătălia și sunt învinși de romani.

Poezia se încheie cu o descriere tristă a soartei poporului dac după înfrângerea lor. Autorul subliniază că aceștia au pierdut totul, inclusiv ținuturile și tradițiile lor, și că acum sunt doar o amintire a unui trecut glorios.

„Pierirea dacilor” este o poezie puternică și emoționantă, care celebrează trecutul glorios al poporului dac și descrie cu tristețe pierderea acestuia. George Coşbuc subliniază importanța de a păstra tradițiile și valorile culturale ale poporului nostru și de a lupta pentru ele. Poezia sugerează că pierderea identității și a tradițiilor noastre poate duce la o pierdere a libertății și a demnității noastre ca popor.

„Pierirea dacilor” a devenit una dintre cele mai cunoscute și mai apreciate poezii ale lui George Coșbuc, fiind considerată un exemplu clasic de poezie patriotică și istorică. Mesajul său puternic despre importanța de a păstra tradițiile și valorile culturale ale poporului nostru a rămas valabil și în prezent și a inspirat multe generații de români să lupte pentru identitatea lor culturală.