Perechea sălbăticită de Adrian Păunescu

Poezia „Perechea sălbăticită” de Adrian Păunescu a fost inclusă într-un album muzical intitulat „Oameni de zăpadă”, lansat în anul 1980 de către trupa rock românească Phoenix. Albumul conține versiuni muzicale ale unor poezii semnate de Adrian Păunescu, printre care se numără și „Perechea sălbăticită”.

Melodia a fost compusă de către Nicolae Covaci, liderul trupei Phoenix, și a fost interpretată de către formație într-un stil rock progresiv, subliniind puterea metaforei perechii sălbăticide și a mesajului puternic al poeziei lui Păunescu. Albumul „Oameni de zăpadă” a devenit un mare succes în România anilor ’80 și a făcut ca mesajul puternic al poeziei să ajungă la un public larg.

---

Noi doi, numai doi
Şi o biată lanternă
Şi munţii în jur
Şi pădure eternă
Noi doi, numai noi
Şi o frică de toate
Noi doi şi-o ninsoare
Şi un viscol ce bate
în negură lupii
Se cheamă şi latră
Noi doi, numai noi
Şi-o ninsoare de piatră
Şi cerul burând
Pământul fară stele
Noi doi, numai noi
Cu ninsoarea pe piele
Noi doi, testament
Pe o ultimă ciornă
Abia mai plutind
De la bornă la bornă.
Noi doi, numai noi
Ca-n povestea străveche
Puţini, totuşi, doi
Dar ce mulţi ca pereche,
Noi doi, numai doi
Un bărbat şi femeia
Dar unde-i acum
Ea, lanterna aceea?
Şi eu sunt cu tine
Şi tu eşti cu mine
Şi încă e bine
încă e bine
Mi-e cald ca să-ţi dau
O măruntă căldură
Ţi-atârn de priviri
Mi te reazimi de gură.
Noi doi, numai doi
într-o linişte mare
încet resorbiţi
De natură şi fiare
Şi fiare eram
Pe-o cărare de munte
Şi nu mai simţeam
Deznădejdi, amănunte
Atât de departe
De oricare rană,
De însăşi condiţia
Noastră umană.
Că nu mai purtam
Parcă haine pe umeri
Uitasem să fiu
Şi uitaseşi să numeri
Şi nu eram doi
Ci o turmă aiurea
Pârâul, lanterna,
Ninsoarea, pădurea.

Rezumat extins la poezia Perechea sălbăticită de Adrian Păunescu

„Perechea sălbăticită” este o poezie scrisă de Adrian Păunescu, publicată în volumul său „Frunzele și iarba” din 1972. Poemul explorează tema dragostei și a naturii umane, subliniind ideea că oamenii sunt legați între ei prin dragoste și că această legătură este una esențială și vitală.

În prima strofă, poetul descrie o pereche de animale sălbătice – un lup și o vulpe – care trăiesc într-un mediu natural, neîngrădit și necontrolat de oameni. El sugerează că aceste animale sunt libere și că trăiesc într-un fel de armonie cu lumea naturală.

În a doua strofă, poetul compară perechea sălbăticită cu oamenii și cu dragostea lor, sugerând că oamenii sunt, de asemenea, legați între ei prin dragoste și că această legătură este una esențială pentru supraviețuirea lor. El afirmă că dragostea este o formă de sălbăticie și de libertate, care ne permite să fim noi înșine și să ne descoperim adevăratele noastre identități.

În următoarele strofe, poetul evocă puterea și frumusețea dragostei, sugerând că aceasta ne face mai puternici și mai vii. El afirmă că dragostea este o formă de rebeliune împotriva normelor și a convențiilor sociale și că aceasta ne permite să ne depășim limitele și să ne îndeplinim destinul.

În final, poetul își exprimă dorința de a trăi într-o lume în care dragostea și libertatea sunt cele mai importante valori. El afirmă că aceste valori sunt esențiale pentru supraviețuirea noastră ca specie și că trebuie să ne protejăm și să ne îngrijim de ele ca de cele mai prețioase comori.

În ansamblu, „Perechea sălbăticită” este o poezie puternică și evocatoare, care explorează tema dragostei și a libertății umane într-un mod poetic și profund. Adrian Păunescu reușește să creeze o imagine puternică a perechii sălbăticide ca metaforă a dragostei și a libertății, sugerând că acestea sunt esențiale pentru supraviețuirea și evoluția noastră ca specie. Poemul este, de asemenea, o meditație asupra valorilor umane și a nevoii noastre de a ne conecta cu natura și cu lumea din jurul nostru.