Peneş Curcanul de Vasile Alecsandri

Un fapt interesant despre poezia „Peneș Curcanul” este că ea a fost adaptată într-o piesă de teatru pentru copii, intitulată „Peneș Curcanul și vrăjitoarea”, scrisă de Octavian Goga și publicată în 1923. Această piesă a fost jucată în numeroase teatre din România și a fost foarte apreciată de publicul tânăr.

De asemenea, poezia a fost folosită și în contextul educațional, ca exemplu de învățământ moral pentru copii. Ea a fost inclusă în manualele școlare din România și a fost folosită în mod regulat pentru a-i învăța pe copii importanța altruismului și a generozității.

În plus, poezia „Peneș Curcanul” a fost tradusă în mai multe limbi străine, inclusiv în engleză, franceză, italiană și spaniolă. Această popularitate a făcut ca poezia să fie cunoscută și apreciată în afara granițelor României, fiind considerată un exemplu de literatură românească de înaltă calitate.

Plecat-am nouă din Vaslui,
Şi cu sergentul, zece,
Şi nu-i era, zău, nimănui
În piept inima rece.
 
Voioşi ca şoimul cel uşor
Ce zboară de pe munte,
Aveam chiar pene la picior,
Ş-aveam şi pene-n frunte.
 
Toţi dorobanţi, toţi căciulari,
Români de viţă veche,
Purtând opinci, suman, iţari
Şi cuşma pe-o ureche.
 
Ne dăduse nume de Curcani
Un hâtru bun de glume,
Noi am schimbat lângă Balcani
Porecla în renume!
 
Din câmp, de-acasă, de la plug,
Plecat-am astă-vară
Ca să scăpăm de turci, de jug
Sărmana, scumpa ţară.
 
Aşa ne spuse-n graiul său
Sergentul Mătrăgună,
Şi noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie bună.
 
Oricine-n cale ne-ntâlnea
Cântând în gura mare,
Stătea pe loc, s-adimenea
Cuprins de admirare;
 
Apoi în treacăt ne-ntreba
De mergem la vreo nuntă?
Noi răspundeam în hohot: „Ba,
Zburăm la luptă cruntă!”
 
„Cu zile mergeţi, dragii mei,
Şi să veniţi cu zile!”
Ziceau atunci bătrâni, femei,
Şi preoţi, şi copile;
 
Dar cel sergent fără de mustăţi
Răcnea
„Să n-aveţi teamă,
Românul are şapte vieţi
În pieptu-i de aramă!”
 
Ah! cui ar fi trecut prin gând
Ş-ar fi crezut vreodată
Că mulţi lipsi-vor în curând
Din mândra noastră ceată!
 
Priviţi! Din nouă câţi eram,
Şi cu sergentul, zece,
Rămas-am singur eu… şi am
În piept inima rece!
 
Crud e când intră prin stejari
Năprasnica secure,
De-abate toţi copacii mari
Din falnica pădure!
 
Dar vai de-a lumii neagră stea
Când moartea nemiloasă
Ca-n codru viu pătrunde-n ea
Şi când securea-i coasă!
 
Copii! aduceţi un ulcior
De apă de sub stâncă,
Să sting pojarul meu de dor
Şi jalea mea adâncă.
 
Ah! ochii-mi sunt plini de scântei
Şi mult cumplit mă doare
Când mă gândesc la fraţii mei,
Cu toţi pieriţi în floare.
 
Cobuz ciobanu-n Calafat
Cânta voios din fluier,
Iar noi jucam hora din sat,
Râzând de-a boambei şuier.
 
Deodat-o schijă de obuz
Trăsnind… mânca-o ar focul!
Retează capul lui Cobuz
Ş-astfel ne curmă jocul.
 
Trei zile-n urmă am răzbit
Prin Dunărea umflată,
Şi nu departe-am tăbărât
De Plevna blestemată.
 
În faţa noastră se înălţa
A Griviţei redută,
Balaur crunt ce-ameninţa
Cu gheara-i nevăzută.
 
Dar şi noi încă o pândeam
Cum se pândeşte-o fiară
Şi tot chiteam şi ne gândeam
Cum să ne cadă-n gheară?
 
Din zori în zori şi turci şi noi
Zvârleam în aer plumbii
Cum zvârli grăunţi de popuşoi
Ca să hrăneşti porumbii.
 
Şi tunuri sute bubuiau…
Se clătina pământul!
Şi mii de bombe vâjâiau
Trecând în zbor ca vântul.
 
Şedea ascuns turcu-n ocol
Ca ursu-n vizuini.
Pe când trăgeam noi tot în gol,
El tot în carne vie…
 
Ţinteş era dibaci tunar,
Căci toate-a lui ghiulele
Loveau turcescul furnicar,
Ducând moartea cu ele.
 
Dar într-o zi veni din fort
Un glonte, numai unul,
Şi bietul Ţinteş căzu mort,
Îmbrăţişându-şi tunul.
 
Pe-o noapte oarbă, Bran şi Vlad
Erau în sentinele.
Fierbea văzduhul ca un iad
De boambe, de şrapnele.
 
În zori găsit-am pe-amândoi
Tăiaţi de iatagane,
Alăture c-un moviloi
De leşuri musulmane.
 
Sărmanii! bine s-au luptat
Cu lifta cea păgână
Şi chiar murind ei n-au lăsat
Să cad-arma din mână.
 
Dar ce folos! ceata scădea!
Ş-acum rămăsese
Cinci numai, cinci flăcăi din ea,
Şi cu sergentul, şese!
 
Veni şi ziua de asalt,
Cea zi de sânge udă!
Părea tot omul mai înalt
Faţă cu moartea crudă.
 
Sergentul nostru, pui de zmeu,
Ne zis-aste cuvinte
„Cât n-om fi morţi, voi cinci şi eu,
Copii, tot înainte!”
 
Făcând trei cruci, noi am răspuns:
„Amin! şi Doamne-ajută!”
Apoi la fugă am împuns
Spre-a turcilor redută.
 
Alelei! Doamne, cum zburau
Voinicii toţi cu mine!
Şi cum la şanţuri alergau
Cu scări şi cu faşine!
 
Iată-ne ajunşi! încă un pas.
„Ura! Înainte, ura!”
Dar mulţi rămân fără de glas.
Le-nchide moartea gura!
 
Reduta-n noi repede-un foc
Cât nu-l încape gândul.
Un şir întreg s-abate în loc,
Dar altul îi ia rândul.
 
Burcel în şanţ moarte zdrobind
O tigvă păgânească.
Şoimu-n redan cade răcnind:
„Moldova să trăiască!”
 
Doi fraţi Călini, ciuntiţi de vii,
Se zvârcolesc în sânge;
Nici unul însă, dragi copii,
Nici unul nu se plânge.
 
Atunci viteazul căpitan,
Cu-o largă brazdă-n frunte,
Strigă voios: „Cine-i Curcan,
Să fie şoim de munte!”
 
Cu steagu-n mâini, el sprintenel
Viu suie-o scară-naltă.
Eu cu sergentul după el
Sărim delaolaltă.
 
Prin foc, prin spăgi, prin gloanţe, prin fum,
Prin mii de baionete,
Urcăm, luptăm… iată-ne acum
Sus, sus, la parapete.
 
„Allah! Allah!” turcii răcnesc,
Sărind pe noi o sută.
Noi punem steagul românesc
Pe crâncena redută.
 
Ura! Măreţ se-nalţă în vânt
Stindardul României!
Noi însă zăcem la pământ,
Căzuţi pradă urgiei!
 
Sergentul moare şuierând
Pe turci în risipire,
Iar căpitanul admirând
Stindardu-n fâlfâire!
 
Şi eu, când ochii am închis,
Când mi-am luat osânda
„Ah! pot să mor de-acum, am zis,
A noastră e izbânda!”
 
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Din noaptea cea amară,
Colea pe răni eu am găsit
„Virtutea militară”!
 
Ah! da-o ar Domnul să-mi îndrept
Această mână ruptă,
Să-mi vindec rănile din piept,
Iar să mă-ntorc la luptă,
 
Căci nu-i mai scump nimica azi
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!

Rezumat extins la poezia Peneş Curcanul de Vasile Alecsandri

„Peneș Curcanul” este o poezie de Vasile Alecsandri, publicată în 1863 în volumul „Doine și Lăcrimioare”. Poezia este o baladă populară care prezintă povestea unui curcan, care își pierde penele frumoase pentru a-i îmbrăca pe copiii săraci.

Poezia începe cu descrierea frumuseții curcanului Peneș, care este admirat de toți cei din jur. Cu toate acestea, curcanul este și foarte mândru de penajul său, considerându-se mai frumos decât toți ceilalți păsări. Într-o zi, o bătrână săracă îl roagă să-i dea una dintre penele sale pentru a-i îmbrăca copiii. Peneș își dă seama că a fost egoist și începe să-și ofere penele celor care îi cer. El rămâne la final cu doar câteva pene, dar se simte fericit că a putut ajuta oamenii săraci.

Mesajul poeziei este că generozitatea și compasiunea sunt mai importante decât frumusețea exterioară și că oamenii ar trebui să împartă ceea ce au cu cei care au mai puțin. În plus, poezia evidențiază modul în care un eveniment aparent banal poate schimba un personaj, transformând un curcan mândru și egoist într-unul grijuliu și generos.

De asemenea, poezia „Peneș Curcanul” a fost adaptată în mai multe opere artistice, inclusiv într-un film de animație românesc din 1983.