Pădurea de Alexandru Macedonski

„Pădurea” de Alexandru Macedonski a fost publicată pentru prima dată în revista „Literatorul” în anul 1883. Macedonski este cunoscut pentru abordarea sa originală și inovatoare în poezie, iar „Pădurea” este considerată una dintre cele mai frumoase poezii ale sale. Aceasta a fost inclusă în volumele sale de poezie, precum „Excelsior” și „Cartea de aur”, și a fost tradusă în mai multe limbi străine. De-a lungul timpului, poezia a fost studiată și analizată de către criticii literari, fiind considerată una dintre capodoperele poeziei românești.

---

Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă
Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă
Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi
Decât pe-ngustele potece sub bolţile cu frunze verzi.

Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă,
Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă,
Frumoasă, marea liniştită sau cu talazul răzvrătit,
Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.

Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbeşte
O populează cu fantasme, şi cântu-o face de vorbeşte,
Ş-aci zăreşti palate-nalte, ş-aci, când ele se desfac,
Ridică vocea orice frunză şi-n om se schimbă-orice copac.

Şi câte gânduri nu deşteaptă câte-un stejar mai vechi, ce ştie
A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăţie,
El, ce sub umbra lui bătrână s-adăpostească a putut
Câte-un Mihai al ţării noastre, trăit şi mort necunoscut.

Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie,
Tu ce ridici spre ceruri braţe visându-ţi dulcea poezie,
Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat,
Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?

Poetul dacă se aşează la vreo răspânt’e cu fântână
Vorbeşte cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasă zână,
Ce se tot face nevăzută de când nu sunt nici fraţi de cruci,
Nici verzişori frumoşi ca zmeii, nici poteră şi nici haiduci.

Şi cântecele ce deşiră îi sunt adesea însoţite
De milioanele de frunze în soare-apune poleite,
Iar apa alergând la vale, cu un murmur nedefinit
Le duce fără de-a şti unde şi nici de unde i-au venit.

Ciobanul dacă se zăreşte printre desişul tău cel verde,
De rând de-ar fi la-nfăţişare, înfăţişarea lui şi-o pierde,
Şi ca-ntr-o cadră ce-ar cuprinde pe un păstor al lui Virgil
Se-ntipăreşte o idilă pe chipu-i încă de copil.

Îl vezi alăturea cu mieii, pe care blând îi păstoreşte,
Cu pieptul gol, în vânt cu părul ce alba faţă i-o umbreşte,
Ca-n vremuri clasice de simplu, dar şi frumos şi fericit
Precum n-a fost până acuma de nimeni încă-nchipuit.

Voinicul dacă pe sub seară şi-adăposteşte-a lui comoară
De dragoste înflăcărată sub umbra ta ce-l înfăşoară,
Din om ce este-l faci să pară ca sântu Gheorghe de măreţ
Şi tremură sărmana fată sub buza lui de îndrăzneţ.

Pădure, cadrul tău convine la bucurie şi durere…
Dar cântecul ce pe-a mea buză începe azi a tresălta
Din nou ca să răsune liber şi să reia a lui putere,
Pădure, are trebuinţă de cadrul şi de umbra ta.

Cu gândurile mele singur aş vrea ca să mă pierd în tine,
Să simt o dulce voluptate sorbindu-ţi aerul cel viu,
Să nu mai s-afle om să ştie nici de-al meu nume, nici de mine,
Şi tot aşa să nu mai fie nici om de care eu să ştiu.

Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare
Pe unde locul mai sălbatic s-ar întâmpla în drumul meu,
Iar dând uitării lumea-ntreagă şi eu s-am parte de uitare,
Rănit de lupta unei vieţe pe care n-am cerut-o eu.

Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă,
Cu paserile modulându-şi concertul lor neîntrecut,
Cu şoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă
Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic aşternut.

Şi cufundat prin al meu suflet în armonie şi verdeaţă,
Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,
Să simt şi lumea să-nţeleagă că de-are traiul vreo dulceaţă,
E de-a uita că-l porţi pe umeri ş-ameninţă a te strivi.

Rezumat extins la poezia Pădurea de Alexandru Macedonski

„Pădurea” de Alexandru Macedonski este o poezie care surprinde frumusețea naturii, în special a pădurii, prin intermediul descrierii detaliilor și a simțurilor. Poezia este împărțită în patru strofe, fiecare cu câte patru versuri, și este scrisă într-un ritm alert, sugerând agitația și frumusețea naturii.

În prima strofă, Macedonski prezintă pădurea într-un mod misterios și fascinant, sugerând că este locul unde spiritele se adună în tăcere și se joacă în jurul copacilor. În a doua strofă, poezia devine mai realistă, descriind cum razele de soare patrund prin frunzișul dens, creând un joc de lumini și umbre. În cea de-a treia strofă, Macedonski surprinde frumusețea sunetelor din pădure, cum frunzele se frământă sub picioare și cum vântul suflă prin crengi.

În final, ultima strofă surprinde simțul mirosului, sugerând că în pădure se poate mirosi aroma pământului și a florilor. Poezia încheie cu o rugăciune adresată naturii, sugerând că pădurea este o comoară ce trebuie păstrată și protejată.

În general, „Pădurea” de Alexandru Macedonski este o poezie care celebrează frumusețea și importanța naturii, prin intermediul unei descrieri atente a simțurilor și a detaliilor. Poezia este o invitație pentru cititor să se bucure de natură și să o protejeze pentru generațiile viitoare.