Oprişanul de Vasile Alecsandri

Un fapt interesant despre poezia „Oprișanul” de Vasile Alecsandri este că a fost inspirată de viața reală a unui luptător moldovean numit Haidu Oprișan, care a trăit în secolul al XVIII-lea. Haidu Oprișan a fost unul dintre cei mai cunoscuți haiduci din timpul luptei împotriva stăpânirii otomane și a reușit să strângă o avere impresionantă prin jafuri și prăzi. Legenda spune că Oprișan a folosit această avere pentru a construi o biserică în satul său natal, astfel încât să fie binecuvântat înainte de a muri.

De asemenea, poezia „Oprișanul” a devenit o sursă de inspirație pentru alți scriitori și artiști. De exemplu, regizorul Ion Popescu-Gopo a realizat un film de animație inspirat de povestea lui Oprișan în 1965, intitulat „Oprișan și haiducii”. În plus, personajul Oprișan a fost inclus și în alte opere literare, cum ar fi romanul „Oprișan, eroul nostru” al lui Constantin Chiriță.

I

Colo-n ţara muntenească,
Ţară dulce, românească,
Ca şi cea moldovenească,
În oraş, la Bucureşti
Sunt curţi nalte şi domneşti,
Iar în curţi o sală mare
Unde şede la prânzare
Mihnea-vodă cel cruntat
De boieri înconjurat.
„Boieri mari, boieri de rând!
(Zice domnul închinând)
Toţi mâncaţi, cu toţii beţi
Şi cu bine petreceţi;
Numai unul poftă n-are
De băut şi de mâncare,
Cantar Slutul, armaş mare!
Ori bucatele nu-i plac,
Ori de noi nu-i este drag!”
Boierimea-ncet râdea,
Iar Cantarul răspundea:
„Alei! doamne Mihnule,
Mihnule netihnule!
Alei! tu, stăpânul meu,
Lumina-te-ar Dumnezeu!
Bucatele tale-mi plac
Şi de oaspeţi îmi e drag,
Dar unde s-au pomenit,
S-au văzut şi auzit
Două săbii într-o teacă,
Doi domni în ţară săracă?
Măria-ta în Bucureşti,
Oprişanu-n Stoieneşti!
Ce-am văzut la Oprişanul
N-am văzut nici la sultanul,
Că el are-n câmp, la soare,
Mii şi sute de mioare…
Ies în vară fătătoare;
Berbeci are sute-ntregi,
Cu cozile pe telegi,
Şi ciobani tot înarmaţi,
Cu postavuri îmbrăcaţi,
De nu crezi că sunt ciobani,
Ci chiar neaoşi căpitani.
Nu mi-e ciudă de asta
Cât mi-e ciudă de alta:
Oprişanul încă-şi are
Herghelii în număr mare,
Două, trei, cinci mii de iepe
Tot alese şi sirepe,
Pintenoage la picioare
Cu cergi albe pe spinare
Şi cu doi mânji fiecare.
Nu mi-e ciudă de asta
Cât mi-e ciudă de alta:
Oprişanul are-n sat
Ogari, copoi de vânat,
Cu zgărzi late, ţintuite,
Pe la margini poleite,
Şi mai are grajduri mari,
Cu cincizeci de armăsari,
Jumătate arăpeşti
Şi ceilalţi moldoveneşti!
Nu mi-e ciudă de asta
Cât mi-e ciudă de alta:
Scutarul lui Oprişan
N-are faţă de ţăran,
Pe deasupra-i cu suman,
Dar pe trup are catan
Şi cârligu-i de scutar
Nu-i de-alun, nici de stejar,
Ci de aur tot săpat
Cu pietre scumpe lucrat,
Şi-n vârful cârligului
Sub mâna scutarului
Este-o piatră nestemată,
Ce plăteşte lumea toată!”
„De-i aşa cum zici, Cantare,
Lasă prânzul, sari călare
Şi-ntr-o fugă să te duci
Pe-Oprişanul să-l aduci
Cu toate podoabele,
Cu toate averile
Să-şi dea socotelile!”
Astfel domnul poruncea!
Cantar vesel se ducea
La cel sat, în Stoieneşti,
Unde sunt averi domneşti.
El acolo cum venea
Cu scutarul se-ntâlnea
Şi porunca-i arăta
Şi din gură cuvânta:
„Mihnea-vodă-n Bucureşti
Face praznice domneşti;
Toţi boierii credincioşi
Şi de pace bucuroşi
Lângă domn s-au adunat
Şi pahare-au închinat,
Numai unul n-a venit,
Oprişanul cel vestit!
De-i vrăjmaş şi om de ceartă,
Mihnea-vodă acum îl iartă
Şi-l pofteşte ca să vie
Ca un frate la domnie!”
 
II
 
Oprişanul credincios
Şi de suflet omenos
Se pornea din Stoieneşti
Ş-ajungea la Bucureşti
Noaptea pe la cântători
Pân-a nu răsări zori.
Mihnea-vodă adormit
Dormea pe-un pat aurit
În cămară-ntunecată
Tot cu şaluri îmbrăcată.
Dar deodată se trezea
Şi la slugi aşa grăia:
„Slugi, aprozi, copii de casă!
Voi dormiţi şi nu vă pasă
Soarele c-a răsărit
Şi pe mine m-a trezit,
Dar voi oare nu gândiţi
Când în somn vă leneviţi
Că am ţară de domnit
Judecăţi de săvârşit
Şi boieri de boierit?”
Toţi aprozii se trezeau
Şi lui vodă răspundeau:
„Rămâi, doamne, liniştit!
Soarele n-a răsărit,
Dar în locu-i a sosit
Oprişan din Stoieneşti
Cu averi împărăteşti.
El în curte a intrat,
De zăbrea a aninat
Un cârlig de împărat,
Cu pietre scumpe lucrat,
Ce luceşte ca un soare
Într-o zi de sărbătoare.
Mihnea-vodă se scula,
Faţa albă îşi spăla,
Barba neagră-şi pieptăna,
La icoane se-nchina,
Apoi el se înarma
Şi pe Oprişan chema:
„Oprişan din Stoieneşti!
Cu dreptul să ne grăieşti
Ce-ai făcut de-ai adunat
Averi mari de împărat,
Încât nu numai averi,
Dar ai şi scutari boieri?”
„Dumnezeu mi-a ajutat
Şi eu mi le-am adunat
Din darul sfinţiei-sale,
Din mila măriei-tale!”
„Nu-l crede, măria-ta!
(Cantarul atunci striga).
El mie s-a lăudat
Ca avere-a adunat
Numai din puterea lui,
Nu din mila domnului.
Dar n-am ciudă de asta
Cât am ciudă de alta:
Oprişanul mi-a spus mie
Că aşteaptă ca să-i vie
Firman de la-mpărăţie
Să te scoată din domnie!”
Mihnea-vodă se-ncrunta
Şi din gură cuvânta:
„Pân-a veni firmanul
Piară-ntâi Oprişanul!
Jos la poartă să-l duceţi
Şi capul să i-l tăiaţi!”
De vrăjmaş ce mult era,
Armaşul se bucura.
Ca o fiară se-arunca,
Pe Oprişanu-l apuca
Şi pe scări îl îmbrâncea
Şi la moarte mi-l ducea!
Când la poartă, frate, iată
Un rădvan că se arată,
Tras de şase telegari,
Negri, ageri armăsari
Cu cozi lungi şi coame mari.
Iar înăuntru o bătrână
Cu-o icoană sfântă-n mână
Şi cu haine mohorâte
Şi cu pletele albite.
Pe-Oprişan cât ea-l vedea,
Sus, la domnul se ducea,
Şi-n genunchi trupu-şi frângea
Şi grăind amar plângea:
„Alei! doamne, fătul meu!
Nu te ierte Dumnezeu
Să omori pe Oprişanul
Că-i peri până la anul!
Ştii tu, Mihneo, ori nu ştii
Că-n ziua Sântei Marii
Era, doamne, ca să-ţi vie
Firman de la-mpărăţie
Să te scoată din domnie?
Ş-aveai parte de firman
Făr’ de bietul Oprişan
Care-n cale i-a ieşit
Şi-ndărăt l-a înapoiat
Dăruind chiar pe vizir
Cu-armăsari de la Misir,
Şi cu pungi de bani o mie
Să te lase pe domnie!”
Oprişanca nu sfârşea,
Mihnea-n curtea lui ieşea
Poruncind la toţi să sară
Pe-Oprişan ca să nu-l taie.
Dar Cantar, armaşul mare,
Îşi făcuse răzbunare;
Şi capul nevinovat
Zăcea-n ţărnă aruncat
Lângă trupul răsturnat!
Vai de omul cu păcat!
De păcat e alungat
Şi nu poate-a fi scăpat!
Vânzătorul de armaş
Fiară crudă, om pizmaş,
Fost-a gol legat la soare,
Şi de mâini şi de picioare,
Gol legat de cozi de iepe,
De patru iepe sirepe,
Care, când se opintiră,
În patru părţi se izbiră
Şi-n patru îl despărţiră!

Rezumat extins la poezia Oprişanul de Vasile Alecsandri

Poezia „Oprișanul” de Vasile Alecsandri spune povestea unui tânăr numit Oprișan care trăiește într-un sat din Muntenia și care se îndrăgostește de o fată frumoasă numită Florica. Cu toate acestea, tatăl fetei refuză să-i permită să se căsătorească, deoarece consideră că Oprișan este sărac și necăjit.

Oprișan decide să plece în lume și să își câștige averea, astfel încât să poată fi demn să se însoare cu Florica. El merge în Moldova, unde se alătură unei armate de haiduci și devine unul dintre cei mai respectați luptători. În cele din urmă, Oprișan strânge o avere impresionantă și se întoarce acasă pentru a se căsători cu Florica.

Cu toate acestea, tatăl fetei nu este impresionat de bogăția lui Oprișan și refuză din nou să-i permită să se căsătorească cu fiica sa. Oprișan este îndurerat și dezamăgit, dar își dă seama că nu va putea schimba opiniile tatălui fetei. În cele din urmă, el renunță la ideea de a se căsători cu Florica și își îndreaptă atenția spre alte femei din sat.

Poezia explorează tema iubirii neîmpărtășite și a dorinței de a ne îmbunătăți viața și statutul social prin bogăție și putere. Oprișan este un personaj puternic și hotărât care își urmărește visul, dar este supus voinței tatălui fetei și trebuie să se confrunte cu dezamăgirea și tristețea. În plus, poezia subliniază importanța respectului față de părinți și de tradițiile lor, indiferent de cât de greu poate fi să ne conformăm lor.