Ocnele de Alexandru Macedonski

„Poezia Ocnele” a fost scrisă de Alexandru Macedonski și publicată pentru prima oară în 1883, în volumul său „Excelsior”. Această poezie este considerată a fi una dintre cele mai reprezentative opere ale poetului simbolist și este alcătuită din 20 de strofe de câte patru versuri fiecare.

Tema poeziei este căutarea transcendenței și a sensului vieții, iar prin intermediul metaforelor, Macedonski descrie o călătorie interioară în care protagonistul părăsește lumea obișnuită pentru a ajunge la o oază de pace și armonie. Această oază este reprezentată de ocne, unde protagonistul își găsește liniștea și se întoarce la natură.

Poezia este puternic influențată de simbolism, iar metaforele sunt utilizate pentru a evoca o lume mistică și misterioasă. În plus, versurile sunt armonioase și au un ritm melodios, ceea ce contribuie la crearea unei atmosfere de meditație și contemplare.

Un alt aspect interesant al poeziei este faptul că este scrisă într-un registru elevat și că folosește un limbaj poetic elaborat, ceea ce o face o operă dificilă pentru cititorii mai puțin experimentați în poezia simbolistă.

Guri deschise-n vârf de stâncă, galerii nemăsurate,
Bolţi al căror arc se pierde într-un haos neguros,
Astfel se deschid sub munte ocnele înfricoşate,
Cel de pentru vecinicie loc de muncă fioros!
Aci fumurile lumii nu pot să se mai scoboare,
Şi nici vaiete, nici lacrimi nu pot să reurce-afar’,
Iar pe ceruri de-arde încă binefăcătorul soare,
Pentru cei ce sunt năuntru străluceşte în zadar!
Scările în lungi spirale tremură ş-abia te poartă,
Pasul ţi se-mpleticeşte, spiritul e-ncremenit;
De te uiţi în jos pe gură, ca l-a Iadurilor poartă,
La privire ţi s-arată un abis nemărginit!
Sute de lumânărele licăresc înnegurate,
Şi din fundul ce-ngrozeşte străbătând, pare că-ţi zic,
C-aci, una lângă alta, zac fiinţe vinovate,
Cu victime înfierate de destinul inamic!
Însă dacă chiar lumina până sus abia pătrunde,
Zgomotul abia s-aude ca un vuiet subteran,
Şi multiplele ciocane căror stânca le răspunde
Cad p-al sării stei de piatră şi recad c-un murmur van.

Eu m-am coborât în ele plin de-a lor imensă taină
Şi ca într-un vis fantastic le-am parcurs şi le-am văzut,
Catacombe îmbrăcate într-a negurilor haină,
Cum îşi prelungesc reţeaua pe sub muntele tăcut.
Zgomotul de voci confuze pare ş-azi că-l aud încă
Câte inimi sfărâmate, Dumnezeule,-am văzut!
Câte chipuri sigilate de o suferinţă-adâncă,
Umbre searbăde şi triste pe la ochi-mi n-au trecut!
Am văzut şi tinereţea în deplina-i bărbăţie,
Cu suavele ei forme şi cu muşchii ei de fier,
Cu privirea ei în care arde-o stea de poezie,
Ridicând de disperare pumni nemernici către cer!
În zadar sunt însă toate. Cel ce intr-aci o dată,
Vinovat, sau poate numai, dus de un destin barbar,
Inimă, putere, viaţă, să-şi zdrobească singur cată,
Şi să lase-orice speranţă pentru vecinicie-afar’!
Am văzut şi bătrâneţea de ani mulţi în două frântă,
Cu o mână tremurândă ridicând greul ciocan
Cum îşi plimbă împrejuru-i ochii care te-nspăimântă.
Ochi în care nu mai arde nici-un simţământ uman!

Am văzut… şi-n taină sfântă întrebatu-m-am atunce,
Ce sunt oare-acele umbre şi de ce sunt ele-aci?
Într-a ocnelor urgie cine-n drept e să le-arunce?
Şi pe-a răului cărare cin’ le-a-mpins a rătăci?
Ce?… Se naşte omu-ntr-însul cu a răului menire?
Merge el ca să omoare numai pentru-a omorî?
Ce?… Tâlhar te-aţii la drumuri pentru gustul de răpire?
Ce?… N-aştepţi până ce foamea vine a te doborî?
Ce?… Eşti vinovat când iarna se coboară să te-ngheţe,
Fără s-aibi o bucătură, tu, nici copilaşii tăi?
Ce?… N-omori şi-i laşi să moară, pe când pot să se răsfeţe
Într-a banului orgie bogătaşii nătărăi?
Dar ce drept mai mult ca ţie le-a dat Dumnezeu sub soare?
Pentru dânşii-a făcut numai ca pământul să dea rod?
Îmi iei pâinea, — îmi iei viaţa, şi îmi ceri să nu te-omoare?
Eşti bogat, dar din spinarea bietului popor nerod!
Vai! Ce-am convenit cu toţii a numi societate,
Mult mai demnă ca tâlharii e de-acest cumplit locaş!
Statul e o ficţiune, iar dreptatea, strâmbătate,
Care duce omenirea dintr-un hop într-un făgaş!
Am văzut… Şi taina sfântă ce deplin mă cuprinsese
Îşi luă spre ceruri zborul părăsindu-mă-ngrozit…
Bolţile lung vuvuiră, facla-n mâini mi se stinsese,
Farmecu-ncetă, ş-afară, fără veste, m-am trezit!

Rezumat extins la poezia Ocnele de Alexandru Macedonski

„Ocnele” este o poezie de Alexandru Macedonski publicată pentru prima dată în 1884 în volumul său de poezie intitulat „Flori sacre”. Poemul este împărțit în trei părți, fiecare descriind o etapă diferită din călătoria poetului prin Ocnele Mari.

În prima parte, poetul descrie intrarea sa în valea Ocnelor, subliniind frumusețea naturii și trăirile intense pe care le simte. În partea a doua, își exprimă admirația pentru minerii care își duc munca în condiții grele și periculoase, dar care își câștigă traiul cu cinste. În partea a treia, poetul reflectă asupra trecerii timpului și asupra faptului că oamenii și lucrurile pe care le iubește vor dispărea la un moment dat.

Prin intermediul acestei poezii, Macedonski a creat un portret impresionist al Ocnelor Mari, punând în valoare atât frumusețea naturii, cât și munca grea și sacrificiul minerilor. Poemul este un omagiu adus locurilor natale ale poetului și o reflectare a concepției sale despre viață și efemeritatea existenței umane.