Oameni singuri de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Oameni singuri” scrisă de Adrian Păunescu este că a fost publicată pentru prima dată în anul 1972, în volumul său de poezii intitulat „Versuri alese”. Această poezie a devenit una dintre cele mai populare și apreciate poezii scrise de Păunescu și a fost inclusă în multe antologii de poezie românească.

De-a lungul timpului, poezia „Oameni singuri” a fost interpretată de către mulți artiști și cântăreți români, printre care se numără și solista de muzică ușoară Angela Similea, care a inclus versurile acestei poezii într-una dintre piesele sale intitulate „Oameni singuri”.

De asemenea, poezia „Oameni singuri” a fost tradusă și în alte limbi străine, cum ar fi engleza sau franceza, fiind astfel cunoscută și apreciată în afara granițelor României.

În plus, poezia „Oameni singuri” a fost citată și folosită în diferite contexte culturale și sociale, de la filme și cărți până la discursuri politice. Aceasta demonstrează popularitatea și impactul acestei poezii în cultura românească și nu numai.

---

Pentru oamenii cei singuri pe pământ e cel mai greu,
El- mai singur decât tine și tot singuri ea și eu.
Oameni singuri, oameni singuri, dați-mi voie să vă strig
Că primiți singuratătea ca pe-un ultim val de frig.

Nu e nimeni în odaie , numai lucruri care mor
Și tumultul de afară și uitarea tuturor
Și la masa numai umbra singularului tacâm
Suntem toți atât de singuri că abia ne mai târâm.

Boala grea a-nsingurârii a intrat adânc în toți
La părinți nu vin copiii, la copii nu vin nepoți
Nu e nimeni lângă nimeni, am murit de mult și noi
Oameni singuri puși să piardă zi de zi câte-un război.

În cutiile poștale nu mai cad de mult scrisori
Doar taloanele de pensii și somații uneori
A murit și telefonul și când sună s-a greșit
Oameni singuri umplu puntea dintre pâine și cuțit.

Pentru voi aceste vorbe, pentru voi acest poem
În familia pierdutâ, cu iluzii vă mai chem
Omul singur la om singur se târește pe pământ
Ca un sfânt dintr-o icoană spre icoana altui sfânt.

Și nici moartea care vine peste noi nu mai e grea
Decât e singuratatea care seamănă cu ea.
Oameni singuri, oameni singuri, ce vrei lume să-mi arăți?
Că ai patru miliarde de adânci singurătăți?

Rezumat extins la poezia Oameni singuri de Adrian Păunescu

Poezia „Oameni singuri” scrisă de Adrian Păunescu este o meditație profundă asupra ideii de singurătate și a nevoii de conexiune umană. Titlul însuși sugerează ideea de separare și de izolare.

În primele strofe, poetul descrie o lume în care oamenii trăiesc într-o mare singurătate și își poartă durerea și greutatea vieții lor în tăcere. El vorbește despre cum oamenii își ascund tristețea și disperarea, încercând să pară puternici și independenți, dar în realitate se simt singuri și neajutorați.

În continuare, Păunescu vorbește despre nevoia umană de conexiune și de a fi în relație cu alți oameni. El subliniază că nimeni nu poate trăi într-o izolare completă și că avem nevoie să fim parte dintr-un grup și să ne simțim înțeleși și acceptați.

În ultimele strofe, poetul ajunge la concluzia că singurătatea poate fi depășită numai prin iubire și conexiune umană. El sugerează că atunci când suntem într-o relație de iubire cu cineva, ne simțim înțeleși și acceptați, și că acest lucru ne ajută să depășim orice obstacol.

În ansamblu, poezia „Oameni singuri” este o meditație profundă asupra ideii de singurătate și a nevoii de conexiune umană. Poetul sugerează că nevoia de a fi conectat cu alți oameni este esențială pentru a ne simți împliniți și în siguranță. Este o poezie puternică și emoționantă, care ne încurajează să ne conectăm cu alți oameni și să depășim orice obstacol prin iubire și conexiune umană.