O femeie trecută vorbește cu toamna de Elena Farago

Poezia „O femeie trecută vorbește cu toamna” de Elena Farago este o meditație profundă asupra trecerii timpului și a inevitabilului proces de îmbătrânire. Toamna este personificată și devine un partener de conversație al femeii trecute, care reflectă asupra tinereții sale și a alegerilor pe care le-a făcut în viață. Ea își amintește de momentele fericite din trecut, dar și de tristețea și durerea care au marcat-o. Poezia este scrisă cu un ton introspectiv și melancolic, iar simbolurile și imaginile folosite creează o imagine puternică a fragilității și a efemerității vieții umane.

---

Si te-asteptam si-acuma
cu aceeasi vana tinga
Ce-o simt de cum te-apropii
de-atit amar de ani :
Si cum in vara asta si frunza de castani,
Si cea de tei palira fara de vreme, — linga
Fereastra zabrelita, din care-mi vad gradina,

De mult cadeau gramada,
In fiecare zori,
De seceta rapuse, petalele de flori,
Si frunzele din care caldura si lumina
Sugeau fara de preget
din zori pina-n amurg.
O, cum sugeau de lacom
scazutul pic de roua
Al noptilor uscate, din care, toamna noua,
Sorbeai furis toti norii
ce-acum zadarnic curg
Ti le-asteptam de-atuncea,
caci le vestea zaduful,
Si ploaia,
si virtejul nebun in care puful
de trestie si fulgii pribegilor cocori
Se infratesc cu pleava petalelor de flori,
Cu firele de spice de griu, cu bucatele
Din aripe de fluturi si trupuri de furnici.
Cu tot ce poti in drumu-ti
sa smulgi, sa fringi, sa strici,
Cu tot ce poti sa spulberi
cu aripile-ti grele ;
Si-ti asteptam intiiul covor de promoroaca,
Si tot ce-aduci cu tine zi dupa zi, clei nu-i
Asa de-a rostul scrisa in cartea nimanui
Pustia rinduiala a tot ce faci ca-n gindul
Ce-a stat de veghe-n preajma-ti.
un sir de ani de-a rindui,
Si te-a pindit cu groaza nebuna ca-i rapui
Un bolnav drag,
cum poate nu-i nimeni, nimanui.

Si-acum, cind din duratul suspin a tot ce-a fost
N-a mai ramas in suflet
Decit o vana tinga,

Caci ani sunt de cind ochii-mi privesc
fara sa plinga,
Cum iti desfasuri, toamna,
pustiitorul rost,
Te asteptam si astazi, ca ieri,
Cu-aceeasi vaga
Tristete-n care nu stiu daca mai am
vreun tel, —
Caci nu ma-ntreb
De-o viata traita in alt fel
Mi-ar fi parut mai trista
Ori mi-ar fi fost mai draga
Dar iata ca din glastra o alba tufanica
Se-ntinde peste masa pina pe fruntea mea. —
Se-ntinde si m-atinge
de parc-ar vrea sa-mi zica
De ce te las sa intri in casa peste ea
Si iata ca din cripta celui rapus de tine
Ma cheama iarasi, toamna,
De parca-ar fi acum
El singurul cu care puteau sa-mi fie-altcum
Toti anii ce trecura de-atuncea peste mine.

Rezumat extins la poezia O femeie trecută vorbește cu toamna de Elena Farago

În poezia „O femeie trecută vorbește cu toamna”, Elena Farago exprimă trăirile unei femei mature care privește înapoi la amintirile sale din trecut și rememorează momente de iubire și pierdere. Toamna este personificată ca un confident, cu care femeia își împărtășește gândurile și amintirile.

Femeia își amintește de dragostea sa din trecut, însă aceasta s-a stins odată cu trecerea timpului. Ea regretă că a pierdut acea iubire, dar își găsește mângâiere în amintirea momentelor frumoase pe care le-a petrecut împreună cu partenerul său.

Poezia este plină de imagini specifice toamnei, precum frunzele căzute, vântul și norii grei de ploaie. Acestea reprezintă metaforic faptul că toamna vine și cu ea vin schimbările și pierderile, la fel cum frunzele se usucă și cad, dar în același timp, amintirile frumoase rămân și pot fi mângâiere pentru sufletul rănit.

Poezia transmite un sentiment de melancolie și tristețe, dar în același timp de acceptare a trecerii timpului și de valorificare a amintirilor.