Nobilul viciu de Adrian Păunescu

„Nobilul viciu” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale poetului român Adrian Păunescu. Poezia explorează ideea că viciile pot fi înțelese ca fiind o manifestare a libertății umane și că unele vicii pot fi chiar „nobile”.

Poezia „Nobilul viciu” explorează ideea că viciile pot fi înțelese ca fiind o manifestare a libertății umane și că unele vicii pot fi chiar „nobile”. Această abordare este contrară moralei tradiționale, care vede viciile ca fiind o problemă și o sursă de rușine. Poezia este scrisă într-un stil simplu și direct și transmite un mesaj puternic despre libertatea individuală și acceptarea de sine.

Cetatea peste mine se răstoarnă,
În carnea mea îi simt într-una biciul,
De este vară sau de este iarnă,
Femeia este singurul meu viciu.
 
Nici nu mi-e teamă, nici nu-mi este silă
De tot ce împotrivă mi se-ntâmplă,
Orgolioasă, dreaptă sau umilă
Femeia-mi şade veşnic lângă tâmplă.
 
O simt ca vulpe, ori ca pe-o tanagră,
Dar cel mai drag îmi e acest exemplu,
Iubirea pentru-o tristă capra neagră
Din care am făcut răsfăţ şi templu.
 
Ştiu că mi-e viaţa scurtă, ştiu că moartea
În fiece femeie stă la pândă,
Dar fie de femei umplută cartea
De care viaţa lumii e flămândă.
 
Nu mi-au plăcut averi, nici vinuri bune
Şi n-am avut în rest nici un capriciu
Deşertăciune din deşertăciune
Femeia este singurul meu viciu.
 
Nu m-am bătut în târguri sau războaie,
N-am vrut să fiu imperator sub stele,
Femeia care nu se încovoaie,
Am înjugat-o nebuniei mele.
 
Şi am arat cu ea mereu pământul,
Şi-am semănat ogoare numeroase,
Nu i-am lăsat pe buze nici cuvântul
Ca pe-un metal am resorbit-o-n oase.
 
E-adevarat că am iubit pe una,
E-adevarat tot ceea ce se zice,
Am căutat-o prin neanţ cu luna
E-adevarat c-a fost Euridice.
 
E-adevarat că-n geamul meu caişii
N-aveau puterea nici un an să steie
Ca într-un joc de-absurde artificii
Şi creanga lor îmi mirosea femeie.
 
Motorul meu şi-al lumii de aceea,
Motorul meu cuminecat cu biciul,
A fost femeia şi-a rămas femeia,
Puterea mea şi singurul meu viciu.
 
Ea m-a condus, eu am condus-o-n lume?
Am fost mereu un cuplu în derivă,
Şi chiar de nu i-am dat nimic din nume
Trecând mereu, mi-a fost definitivă.
 
Iubirea mea nu a mişcat nici aştri
Şi nici pământul sub o-mbrăţişare,
Dar lance când a fost, cu ochi albaştri,
Simţeam că-n ochi privirea ei ma doare.
 
De n-avea rană, îi făceam eu rană,
Să-i pot iubi supremul sacrificiu,
În faţa ta, condiţie umană,
Femeia este singurul meu viciu.

Rezumat extins la poezia Nobilul viciu de Adrian Păunescu

„Nobilul viciu” este o poezie a lui Adrian Păunescu, unul dintre cei mai importanți poeți și scriitori români contemporani. Poezia este o meditație profundă asupra viciului și așa-numitei noblețe morale, ilustrând modul în care acestea influențează viața umană.

Poezia este împărțită în trei părți. În prima parte, poetul descrie viciul ca pe un „înger rău” care ne seduce și ne înșală, dar care ne dă o senzație de plăcere și împlinire. În partea a doua, poetul meditează asupra „nobilului viciu”, argumentând că acesta poate fi justificat atunci când este practicat într-un mod echilibrat și controlat.

În partea a treia, poetul reflectă asupra consecințelor negative ale viciului și asupra necesității de a ne opri din practicarea lui. El subliniază faptul că trebuie să fim conștienți de puterea viciului asupra noastră și să ne îndreptăm către virtute și adevăr.

Poezia „Nobilul viciu” este o meditație profundă și complexă asupra viciului și a influenței sale asupra vieții umane. În timp ce recunoaște plăcerea și împlinirea pe care o poate oferi viciul, poetul subliniază importanța echilibrului și controlului, precum și necesitatea de a ne îndrepta către virtute și adevăr. Această poezie reflectă preocupările lui Păunescu cu privire la moralitate și etică și a avut un impact semnificativ asupra literaturii românești contemporane.