Noaptea de iunie de Alexandru Macedonski

Un fapt interesant despre poezia „Noaptea de iunie” de Alexandru Macedonski este că aceasta a fost foarte controversată la momentul publicării, fiind considerată prea senzuală și prea explicită pentru gustul publicului vremii. Poetul a fost acuzat de imoralitate și a fost criticat de multe ori pentru felul în care a descris pasiunea și extazul din relația dintre cei doi îndrăgostiți.

Cu toate acestea, poezia a devenit ulterior unul dintre cele mai cunoscute și apreciate creații ale lui Macedonski, fiind inclusă în multe antologii de poezie română și studiată în școli și universități. Poezia este apreciată astăzi pentru abilitatea sa de a transmite emoții puternice și pentru calitatea sa poetică, fiind considerată o operă de referință în literatura română.

Alexandru Macedonski a fost un important poet și jurnalist român, cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul literaturii și al presei. A scris numeroase poezii, proză și articole, care au fost apreciate de publicul larg și au influențat dezvoltarea literaturii române moderne. Poezia „Noaptea de iunie” este una dintre cele mai cunoscute și apreciate creații ale sale, fiind astfel un subiect de interes pentru iubitorii de literatură și artă.

---

Musset a cugetat-o sorbind a ei răcoare
Şi stelele de aur din cerul luminos,
Şi tainica natură în falnica-i splendoare,
Şi tot ce se-ntrevede în haos, sus şi jos,
Şi tot ce este-n suflet ca sfântă inspirare,
Şi tot ce este-n creier ca vis sau cugetare,
Şi tot ce este-n inimi ca patimi ori simţiri,
Pe când, pe rând, veniră cu dulci însufleţiri
S-alunece pe harpă-i, încet, ca o suflare
Ce-mprăştie prin aer parfum de trandafiri;
Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare
Voi-va astăzi Muza din ceruri să coboare,
În mantia-i eternă de aur şi de-azur,
Şi tocmai de la Sena, ce curge maiestoasă,
La Dâmboviţa noastră, îngustă şi tinoasă,
Să facă să revibre divinul ei murmur?

Şi noi avem desigur un cer curat şi-albastru
Şi inime voioase şi inime-n dezastru,
Şi noi avem în aer parfum şi melodii;
Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru;
Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii;
Avem Depărăţenii, precum şi Franţa soră,
Avut-atâtea genii apuse-n auroră,
Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete să salte,
Sunt limbi ca să vorbească cu vocile înalte,
De-aceia care cântă şi mor necunoscuţi,
Pierduţi pentru-omenire şi ţara lor, pierduţi!

A! Tu plângeai amarnic, poete al durerii,
Atunci când a ta voce invidii provoca,
Dar tu aveai cu tine lăstarele puterii,
Căci mândra tinerime mereu te invoca.
Cu tine n-aveai tronul, indiferent la toate;
Un Ludovic cel mare în Franţa nu domnea;
Dar tu aveai aceea ce nimeni n-are poate
Amici care să plângă când sufletu-ţi plângea!
Femeia răspunsese la sacra ta iubire,
Bărbatul răspunsese la amicia ta,
Şi cântecele tale zburau la nemurire,
Şi nimeni nu le uită şi nu le va uita!

Tu n-ai murit de foame în trista ta cădere,
Şi n-ai văzut în lacrimi pe mumă-ta-n durere,
Prin cântecele tale născuşi neatârnat,
Şi Muza ta duioasă poet te-a consacrat,
Dar ea totdeodată nu zise: „Mergi, poete,
Să fii numai ca martor l-a zilelor banchete
Şi-o viaţă dureroasă în lume să târăşti”…
Iar când voia să fie de lauri coronată,
În taină să se-ncline pe fruntea-ţi inspirată,
Puteai în candelabre s-aprinzi ca s-o primeşti,
Făclii nenumărate, sub care să păleşti,
Cu tâmpla rezemată de mâini, o-ntreagă noapte,
Şi până despre ziuă s-asculţi ale ei şoapte,
Ş-apoi s-adormi de somnul fiinţelor cereşti!

Puteai, după voinţă, s-alergi în lumea mare,
Veneţia să-ţi cânte o dulce inspirare,
Prin sălile dogale voios să rătăceşti,
Să zbori până la Lido în neagra ta gondolă,
Cu fruntea luminată de-o sfântă-aureolă,
Şi plin de o iubire eternă, să iubeşti!
Să-ţi pierzi orice iluzii, ş-amorul să-ţi rămâie
Spre cer ca să se-nalţe ca fumul de tămâie,
Şi-n nopţi melodioase de august ori de mai,
Nou înger, pe-aripi late, să zbori până la rai!

Puteai lângă Rachela, cu inimă deşartă,
Dar nobilă prin suflet şi nobilă prin artă,
Să uiţi a ta durere şi vocea să-i asculţi,
Şi mult mai sus de secol, râzând de calomnie,
Să te ridici deodată pe braţe de adulţi,
Vărsând în a ta urmă torente de-armonie,
La care să se-nchine duşmanii cât de mulţi!
Puteai, râzând de versuri la front aliniate,
Să ţeşi o nouă pânză de rime zdruncinate,
Şi-ntr-însa să amesteci real cu ideal,
Făcând pe a ta Muză în clipă să creeze
Taverna-n care vinul să curgă ca un val,
Alături cu palatul în care să viseze
În mijlocul orgiei vrun nou Sardanapal!

Pe Malibran, în care vibra melodioasă,
A îngerilor voce din doma radioasă,
Puteai s-o faci celebră, cântând pe-al ei mormânt,
Şi-n Rolla, de la ceruri, să cazi pân’ la pământ,
Iar fata să-şi deşire cu mâna ei roz-albă
Monedele de aur cuprinse într-o salbă,
Şi dându-le lui Rolla, acelui desfrânat,
Să-i zică: „Ia-le, du-te, şi joacă-le, căci poate,
Norocul să se schimbe precum se schimbă toate!”
Dar Rolla să-şi golească paharu-nveninat,
Să-şi dea a lui suflare cu ziua ce se-ngână,
Şi înger, ca şi demon, prin nume să rămână!

Sublim poet, ca mine tu n-ai trăit în lume,
Să simţi indiferenţa cum vine să sugrume
Din inimile noastre, cerescul simţământ,
Ce sparge închisoarea-i de humă, ca să zboare
Spre tot ce este rază, scântei, parfum, splendoare,
Spre tot ce te ridică în cer de pe pământ!
Ai suferit, desigur, dar niciodată încă,
Oriunde te conduse destinul tău incert,
Tu n-ai murit de foame, ca palidul Gilbert,
Şi patria-ţi, – ingrată fiind, – ţi-a zis: „Mănâncă!”
Cântaşi cu toate-acestea un imn de-amărăciune,
Sarcasmele rânjinde pe buze-ţi se-ntâlnesc,
Dar spune-mi oare-atuncea, izvor de goliciune,
Ce trebuie să facă acei ce flămânzesc?
Când iunie surâde cu nopţile-nstelate,
Să cânte sau să moară, când tu şi n-ai cântat?
Să plângă, sau să râdă, cu buze descleştate,
Când ţie, şi condeiul din mână ţi-a picat?
Să cânte?… Pentru cine?… Să moară?… Pentru cine?…
Şi cine ştie, oare, în moarte de e bine?…
Să plângă?… Însă plânsul provoacă râsul azi…
Pe cât ai să verşi lacrimi, pe-atâta ai să cazi!
Să râdă?… Dar tot omul o rană are-ntr-însul…
Să râdă însă! Râsul provoacă singur plânsul!

Rezumat extins la poezia Noaptea de iunie de Alexandru Macedonski

„Noaptea de iunie” este o poezie scrisă de Alexandru Macedonski, în care se explorează tema dragostei și a pasiunii. Poezia este împărțită în trei părți, fiecare ilustrând diferite momente ale nopții de iunie și ale relației dintre cei doi îndrăgostiți.

Prima parte a poeziei descrie liniștea și frumusețea nopții de iunie, sugerând că acesta este momentul perfect pentru a iubi și a fi iubit. Autorul folosește imagini poetice pentru a descrie natura și a sugera că aceasta reflectă starea emoțională a personajelor principale.

În partea a doua, autorul explorează pasiunea și intensitatea relației dintre cei doi îndrăgostiți. Folosind imagini puternice și metafore, Macedonski transmite un sentiment de dorință și îndrăgostire profundă. El sugerează că întunericul și tăcerea nopții de iunie sunt cele mai bune momente pentru a exprima sentimentele de iubire și pasiune.

Partea a treia a poeziei reflectă tristețea și melancolia care însoțesc sfârșitul nopții de iunie și, implicit, a relației dintre cei doi îndrăgostiți. Autorul utilizează imagini poetice pentru a sugera că dragostea lor este trecătoare și că momentele de pasiune și extaz vor fi urmate inevitabil de momentele de tristețe și regrete.

În concluzie, poezia „Noaptea de iunie” de Alexandru Macedonski este o descriere poetică a dragostei și a pasiunii, care ilustrează momentele de extaz și de tristețe ale relației dintre cei doi îndrăgostiți. Poezia este o ilustrare a talentului literar al lui Macedonski și a abilității sale de a transmite mesaje profunde și emoționante prin intermediul poeziei.