Noapte de iarnă de George Topârceanu

Poezia „Noapte de iarnă” de George Topârceanu este una dintre cele mai cunoscute și apreciate poezii ale autorului, fiind inclusă în multe antologii de literatură română. Ea a fost scrisă în anul 1909 și face parte din volumul „Poezii” publicat în același an.

Poezia „Noapte de iarnă” a fost compusă într-un moment important din viața autorului, care se confrunta cu probleme de sănătate și cu o criză creativă. Aceasta a fost una dintre puținele poezii scrise în acest interval, iar calitatea și frumusețea sa i-au adus recunoașterea publicului și a criticii literare.

Structura poeziei, cu strofe simetrice și versuri armonioase, este una caracteristică stilului literar al lui Topârceanu, care a fost unul dintre cei mai importanți poeți simboliști români. Poezia este considerată un exemplu remarcabil de meditație poetică asupra frumuseții și a trecerii timpului, fiind apreciată pentru imagini sale vizuale și sonore.

Poezia „Noapte de iarnă” a fost interpretată în mai multe feluri, fiind văzută ca o meditație asupra condiției umane, o evocare a melancoliei iernii sau o contemplare a trecerii timpului. În orice caz, aceasta rămâne una dintre cele mai iubite și celebre poezii ale literaturii române, fiind studiată și recitată în școli și în cercul literar până în prezent.

---

Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit…
Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,

Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.

Iarna!… Iarna tristă-mbracă
Streşinile somnoroase,
Pune văl de promoroacă
Peste pomi şi peste case.

Scoate-o lume ca din basme
În lumini de felinare –
Umple noaptea de fantasme
Neclintite şi bizare.

Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Şi pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,

Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină, –
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.

Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipă de petale,
Colo, roi uşor de fluturi…

Şi din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeţ ciudat răsare…

Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Câte-odată stă s-asculte
Clopoţeii de la sănii.

Alteori uimit tresare,
Dă din mâini şoptind grăbit –
Parcă spune-o taină mare
Unui soţ închipuit…

Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, şi iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.

Faţa lui se lămureşte, –
Pare-nduioşat acum…
Visător şi lung priveşte
Casele de peste drum:

Poartă mică… pomi în floare…
O fereastră luminată…
Streşini albe de ninsoare…
Toate-i par ca altădată!

Şi păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:

„Bulgăraş de gheaţă rece,
Iarna vine, vara trece
Şi n-am cu cine-mi petrece…
Bulgăraş topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc…”

Glasul, înecat, se curmă.
Omul, şovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

Rezumat extins la poezia Noapte de iarnă de George Topârceanu

Poezia „Noapte de iarnă” de George Topârceanu este o descriere a unei nopți de iarnă reci și întunecate, care creează o atmosferă de tristețe și melancolie. Poezia este structurată în patru strofe, fiecare având patru versuri, iar ritmul lent și armonios al versurilor amplifică senzația de liniște și deplinătate a iernii.

În prima strofă, poetul descrie frigul și tăcerea nopții, sugerând lipsa de mișcare și de viață în jurul său. Al doilea vers al strofei face referire la stelele care luminează cerul întunecat, sugerând o senzație de singurătate și de îndepărtare de lumea din jur.

În a doua strofă, poetul vorbește despre oamenii care își petrec nopțile în casele lor, încălzindu-se lângă foc și citind cărți sau povestind povești. Această descriere sugerează o stare de confort și siguranță, în contrast cu frigul și singurătatea nopții.

În a treia strofă, poetul descrie zăpada care acoperă totul în jur, sugerând un peisaj înghețat și alb, care amintește de trecerea timpului și de schimbarea sezoanelor. În această strofă, poetul face și o referire la sufletul uman, sugerând că și acesta este acoperit de zăpada timpului, dar că în adâncul său există întotdeauna o flacără care nu se stinge niciodată.

În ultima strofă, poetul descrie un copac singuratic care se află în mijlocul iernii, sugerând vulnerabilitatea și tristețea acestei lumi. Totuși, copacul rămâne în picioare, indiferent de greutățile cu care se confruntă, și sugerează astfel o idee de perseverență și de putere interioară.

În concluzie, poezia „Noapte de iarnă” de George Topârceanu este o meditație asupra singurătății și a frigului iernii, dar și o evocare a sentimentului de confort și de siguranță pe care îl oferă căldura casei și a cărților. Poezia sugerează, de asemenea, că în adâncul fiecărui suflet există o flacără care nu se stinge niciodată, indiferent de încercările cu care se confruntă.