Murind de George Coşbuc

Un fapt interesant despre poezia „Murind” de George Coșbuc este că aceasta a fost scrisă în anul 1895, în perioada când autorul a început să se preocupe tot mai mult de problemele sociale și politice ale societății românești de la acea vreme. Deși poezia este o meditație asupra trecerii timpului și a inevitabilității morții, se poate observa în ea și o tentativă de a sugera ideea că viața are un sens mai mare decât simpla existență individuală.

De asemenea, poezia „Murind” este considerată una dintre cele mai reprezentative poezii ale lui George Coșbuc și a fost inclusă în multe antologii de poezie românească. Aceasta a devenit foarte populară în rândul publicului și a fost interpretată de mulți artiști, inclusiv de marii actori și cântăreți români.

Pe creştet de dealuri e soare,
Dar umbre-ale nopţii prin văi,
Şi-n umeda nopţii răcoare
Soldatul, departe de-ai săi,
Se zbate, şi geme, şi moare.
 
Îi sângeră pieptul de-arsură.
Iar apa se zbuciumă rar
Devale, şi-alene murmură –
Ah, umed un deget măcar
Să-l puie pe vânăta gură!
 
Dar trupu-i e frânt de prin cruce.
Voind să se nalţe puţin,
De-aseară se-ncearcă s-apuce
Cu mâinile-o creangă de spin.
 
El vede pârâul! Măsoară
Cu ochii, trei palme de drum.
Aşa de câineşte să moară!
Se-ntunecă văile-acum,
Iar noaptea grăbită scoboară.
 
El parcă stă-n noapte la pândă,
Puţin rădicat până-n brâu;
Şi-i galben de-atâta osândă,
Cu ochii ţintiţi spre pârâu,
Scrâşnind ca o fiară flămândă.
 
Se astâmpără-n urmă şi ţine
Pe inimă pumnul încleştat.
Apoi cu răsufluri puţine,
Simţindu-şi tot trupul îngheţat,
Îşi trage mantaua pe sine.
 
O întinde cu dinţii şi geme,
Iar gura-i şopteşte duios.
Eu nu ştiu, sunt rugi ori blesteme,
Dar ştiu c-a pierit fără vreme
Flăcăul voinic şi frumos.
 
Că iată-l scăldat în sudoare,
Şi-acum e tăcere prin văi.
El nici nu mai simte ce-l doare
Şi nici nu mai strigă pe-ai săi,
Nu plânge, nu geme. El moare.
 
Se-ncinge cu aur cununa
Pădurii de brad de pe culmi,
Doineşte şi vântul într-una
Cântând somnoroşilor ulmi,
Străbate prin vale-acu luna.
 
Ea vede pe mortul din vale
Şi trece tăcută, pe sus.
Ce roşie-a fost, şi pe cale
Ce albă se face spre-apus.
De jale pesemne, de jale!

Rezumat extins la poezia Murind de George Coşbuc

Poezia „Murind” scrisă de George Coșbuc este o poezie tristă care exprimă suferința unui om care simte că viața lui se apropie de sfârșit. Poemul este format din cinci strofe, fiecare având câte patru versuri și rimă încrucișată.

În prima strofă, autorul descrie starea sa de oboseală și tristețe, sugerând că viața lui este pe terminate și că moartea se apropie. În a doua strofă, autorul face o paralelă între oamenii care își trăiesc viața fără să-și dea seama de trecerea timpului și un copac care se ofilește treptat, pierzându-și frumusețea și vitalitatea.

În a treia strofă, autorul se întreabă dacă va fi regretat de cineva după ce va muri și dacă va lăsa ceva în urmă. În a patra strofă, autorul descrie frumusețea naturii și întrebările sale despre ce se va întâmpla cu ea după moartea sa. El se întreabă dacă lumea va fi la fel de frumoasă după plecarea sa și dacă oamenii își vor aminti de frumusețea naturii.

În ultima strofă, autorul se gândește la inevitabilitatea morții și la faptul că nimeni nu poate evita acest final. El își exprimă regretul că nu a putut trăi mai mult și că nu a putut să facă mai multe lucruri în viață. În final, el acceptă faptul că viața sa este pe terminate și își exprimă speranța că va merge într-un loc mai bun.

În concluzie, poezia „Murind” de George Coșbuc este o meditație profundă asupra trecerii timpului și inevitabilității morții. Poezia exprimă tristețea și regretul unui om care simte că viața lui se apropie de sfârșit și care se gândește la ceea ce va rămâne după plecarea sa. Autorul evocă frumusețea naturii și a vieții, sugerând că acestea vor rămâne în ciuda morții și că oamenii trebuie să le prețuiască în timp ce le au.