Muntele fără apă de Adrian Păunescu

Un fapt divers interesant despre poezia „Muntele fără apă” de Adrian Păunescu este că aceasta a fost publicată pentru prima dată în anul 1974, în volumul său de poezii intitulat „Sunt un om liber”. Poezia a devenit foarte populară în rândul publicului, fiind inclusă în numeroase antologii şi manuale şcolare.

În plus, „Muntele fără apă” a fost interpretată de mulţi artişti şi formaţii muzicale, fiind inclusă în spectacolele de teatru şi concerte. De asemenea, poezia a fost pusă pe muzică de compozitorul român Gabriel Cotabiţă şi a devenit unul dintre cele mai cunoscute cântece ale sale.

Poezia „Muntele fără apă” este considerată una dintre cele mai reprezentative creaţii literare ale lui Adrian Păunescu, care abordează teme importante precum raportul omului cu natura, responsabilitatea socială şi morală şi sensul vieţii. De asemenea, poezia a influenţat multe alte creaţii literare şi artistice, precum şi modul în care este percepută şi înţeleasă relaţia omului cu natura în cultura românească.

Abia trăim în muntele fără apă,
cu ochii căutând-o în zadar,
mereu e-n preajmă şi mereu ne scapă,
ascunsă de o umbră de stejar.
 
Şi fagii o mai ţin în rădăcină
şi se numeşte rouă-n zori de zi,
de năucirea ei ni-i setea plină
şi apă-n somn de frunţi vom regăsi.
 
Nici nu mai ştim de unde-atâta verde
când apa a fugit demult din munţi
şi-ntreaga uneltirea ei se pierde
sub scutul mort al brazilor cărunţi.
 
Când vine întunericul, când luna
pe toate pune tristul ei pustiu,
în văi, amăgitoare totdeauna,
ecourile dorul apei ştiu.
 
Dar nu e apă, ci spre zori transpiră
copacii tragici care o conţin,
Orfeu deschidratat, pe-o moartă liră,
Mai cântă despre ape care vin.
 
Ca despre un eveniment cât cerul,
şi ca despre un mit răzbunător,
ca despre lună, unde stă oierul,
aşa vorbim despre un biet izvor.
 
L-au nimerit după un colţ de stâncă,
se strecura aproape vinovat,
voia răspuns la zestrea lui adâncă…
Şi-astfel, cum l-au găsit, l-au şi captat.
 
Şi muntele e tot fără de apă,
deasupra, ochii cerului sunt mari,
când văd cum piatra, de căldură, crapă,
iar noi nu punem preţ pe fântânari.
 
Aşa încât ni se usucă lancea
şi câinii setoşi înnebunesc la stâni,
aici la Tarniţa, în munţii Vrancea,
de dor de apă, devenim fântâni.

Rezumat extins la poezia Muntele fără apă de Adrian Păunescu

„Muntele fără apă” este o poezie scrisă de Adrian Păunescu, un important poet, prozator şi publicist român din secolul al XX-lea. Poezia este o meditaţie profundă asupra naturii şi a relaţiei omului cu aceasta, având în centrul său imaginea unui munte care nu are apă.

În prima strofă a poeziei, poetul descrie imaginea unui munte care se ridică în faţa sa, plin de viaţă şi de frumuseţe, dar care este lipsit de apă, o necesitate vitală pentru toate fiinţele vii. Această imagine sugerează paradoxul naturii, care poate fi atât generoasă şi bogată în viaţă, cât şi lipsită de resurse esenţiale.

În strofele următoare, Păunescu meditează asupra semnificaţiei acestei imagini, sugerând că muntele fără apă reprezintă o metaforă pentru viaţa omului, care poate fi plină de bogăţii şi de frumuseţe, dar care poate fi, totodată, lipsită de esenţialele resurse ale vieţii, precum iubirea, compasiunea şi înţelegerea.

În ultima strofă, poetul sugerează că omul trebuie să înveţe să trăiască cu adevărat, să înţeleagă semnificaţia profunzimii şi frumuseţii naturii, dar şi să îşi asume responsabilitatea de a îngriji şi de a proteja mediul înconjurător, pentru a preveni distrugerea acestuia.

„Muntele fără apă” este o poezie profund meditativă şi filozofică, care subliniază importanţa valorilor esenţiale ale vieţii şi a relaţiei omului cu natura. Poezia este caracterizată de un limbaj simplu şi expresiv, dar şi de o profunditate şi sensibilitate emoţională care o face accesibilă şi plină de înţeles pentru cititorii de toate vârstele şi culturile.