Moartea lui Gelu de George Coşbuc

Un fapt divers interesant despre poezia „Moartea lui Gelu” de George Coșbuc este că aceasta a fost scrisă în anul 1895 și a fost inclusă în volumul său de poezii intitulat „Balade și idile”. Poezia a fost inspirată de legenda lui Gelu, un erou al poporului român care a luptat împotriva invaziei tătare în secolul al XIII-lea.

George Coșbuc a fost unul dintre cei mai importanți poeți și scriitori ai literaturii române din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. El a scris multe poezii, proză și eseuri, care sunt recunoscute pentru valoarea lor artistică și culturală. Lucrările sale au influențat dezvoltarea literaturii și culturii românești și au fost recunoscute la nivel internațional.

Legenda lui Gelu este una dintre cele mai cunoscute și apreciate povești din istoria poporului român. Această legendă a fost transmisă de-a lungul timpului de la o generație la alta, prin intermediul poeziei populare și a poveștilor transmise oral. George Coșbuc a folosit această legendă ca sursă de inspirație pentru poezia sa și a reușit să creeze o poveste tragică și plină de simbolism despre curajul și sacrificiul pentru țară.

În general, poezia „Moartea lui Gelu” de George Coșbuc este recunoscută pentru forța sa poetică și pentru valoarea sa culturală și istorică. Poezia reprezintă un exemplu de literatură patriotică și este considerată una dintre cele mai reprezentative creații ale lui George Coșbuc.

---

Răzleţ din oştirea bătută,
Fugind pe câmpia tăcută,
Căzu de pe cal, de durere,
Pe marginea apei. Şi piere.
Din rană şi-ar smulge săgeata
Şi n-are putere.
 
Pierdut-a şi oaste şi ţară.
E noapte-n văzduhuri; şi rară
E zbaterea apei, când valul
Atinge cu aripa-i malul
Iar Gelu, prin noapte stând singur,
Vorbeşte cu calul:
 
Vai, murgule, jalea mă curmă!
Mă lupt cu durerea din urmă,
Căci rănile-mi sapă mormântul,
Degeaba împrăştii tu vântul
Din coamă, piciorul tău scurmă
Degeaba pământul.
 
Mă chemi prin nechezuri păgâne
Şi parcă zici: Vino, stăpâne!
Vezi, picură rănile tale
Şi neguri se nalţă din vale,
E noapte, şi ziua de mâine
Ne-ajunge pe cale!
 
Trei suliţe făcutu-şi-au strungă
Prin mine! Mă zbucium pe-o dungă
Şi nu-mi mai simt braţul şi brâul;
Tu-ţi rupi cu picioarele frâul
Las, murgule, las să ne-ajungă
Pe-aicea pustiul.
 
De-acum tu… cât va cuprinde
Mantaua, deasupra-mi o întinde
Şi-apoi cu picioarele-mi sapă
Mormântul pe margini de apă.
Şi-n urmă cu dinţii mă prinde
Şi aruncă-mă în groapă.
 
Jelească-mă apele Cernii!
Să-mi bubuie crivăţul iernii.
Ca-n taberi al căilor tropot;
Iar veşnicul apelor şopot
Să-mi pară ca-n ceasul vecernii.
O rugă de clopot.
 
Şi, poate, sosi-va o vreme
Când munţii vor fierbe, vor geme
Cu hohote mamele-n praguri,
Vor trece bărbaţii-n şiraguri
Când bucium suna-va să cheme
Pe tineri sub steaguri.
 
Iar tu, de-i trăi, frăţioare,
Să-mi vezi luptătorii-n picioare,
Atunci când sosit va fi ceasul,
Abate-ţi pe-aice tu pasul:
Nechează-mi, şi atunci eu din groapă
Cunoaşte îţi-voi glasul!
 
Şi-armat voi ieşi eu afară,
Şi veseli vom trece noi iară
Prin suliţe şi foc înainte,
Să ţie protivnicii minte
Că-s vii, când e vorba de ţară,
Şi morţii-n morminte!
 
El zice, şi mâna şi-o strânge
Pe pieptul cel umed de sânge
Iar calul stă singur de pază
Lui Gelu, şi trist el aşează
La pieptul stăpânului capul
Şi astfel veghează.
 
Şi-auzi! Ca un vânt ce clăteşte
Pădurea, când ploaia soseşte,
Aşa din adâncuri de zare
Un vuiet prin noapte răsare.
Iar vuietul vine, şi creşte,
Mai iute, mai tare.
 
Şi iată-i, din umbrele văii
Cu scuturi ies repezi flăcăii,
Ca morţii ce-şi lasă mormântul;
Ies roibii cu umblet ca vântul,
Răsar de pretutindeni, de pare
Că-i varsă pământul.
 
Arcaşii lui Arpad! În goană
Ei fug dup-oştirea duşmană.
Şi, uzi de-alergare, se-ncură
Fugarii prin negura sură,
Cu frâul pe coamă, şi-arcaşii
Cu spăzile-n gură.
 
Năvalnic s-apropie paşii,
Şi-n goana lor cântă arcaşii,
Şi-aşa de sălbatic li-e cântul
Din piele de urs au vestmântul,
Şi-n bărbile lor încâlcite
Se-mpiedică vântul.
 
Iar Gelu, auzindu-i prin zare,
De spaimă şi groază tresare
El moare! Şi cântă păgânii!
N-au Domn şi n-au ţară românii,
Şi-aduşii de vânturi în ţară
Sunt astăzi stăpânii!
 
Şi-n mâinile cui e scăparea?
Nu-i piept să le-nchidă cărarea?
Nu-i braţ de voinic, să-i abată?
Şi nu e pe lume-o săgeată
Ca-n inima gloatei lui Arpad
Adânc să străbată?
 
Şi Gelu le judecă toate:
Se nalţă proptindu-se în coate
Şi-a calului glezn-o cuprinde,
Cu grabă el arcul şi-l prinde,
Şi-nvârte săgeata şi-o scoate
Din rană, şi-o întinde:
 
Şi vâjâie slaba săgeată
Cu gemetul morţii deodată
Arcaşii trec repezi în cale,
Şi-i vuiet şi-i chiot prin vale:
Ce cânt de-ngropare lui Gelu
Şi-oştirilor sale!
 
Iar vuietu-n neguri pătrunde
Şi-n inima nopţii s-ascunde
Departe, şi-n valuri de valuri
Ecoul izbindu-se în dealuri
De zece ori jalnic răspunde
Pustiilor maluri.
 
De zece ori, iarăşi de zece,
Şi scade, şi piere, şi trece,
De data din urmă răsună
Tăcerea-mprăştiată s-adună
Şi-n neguri alunecă rece
O bolnavă lună.
 
Iar calul, vedenie mută,
Cu coama de vânturi bătută,
Stă-n noaptea cu neguri de pază
Lui Gelu; şi trist el aşează
Pe pieptul stăpânului capul
Şi astfel veghează.
 
Iar apa la maluri se frânge
Şi cade pe spate şi plânge:
Cu fierul potcoavei tu-mi sapă
Mormântul pe margini de apă,
Şi-n urmă cu dinţii mă prinde
Şi aruncă-mă în groapă!

Rezumat extins la poezia Moartea lui Gelu de George Coşbuc

Poezia „Moartea lui Gelu” de George Coșbuc este o poveste tragică despre un erou care și-a pierdut viața în lupta pentru apărarea țării sale. Poezia este structurată în patru strofe a câte opt versuri fiecare și are un ton solemn și plin de respect.

În prima strofă, poetul ne prezintă imaginea unui erou, Gelu, care își dă seama că trebuie să lupte pentru libertatea și independența țării sale. El ne arată că acest erou este hotărât să lupte până la capăt și că nu se va opri până când nu își va atinge scopul.

În a doua strofă, poetul continuă să mediteze asupra lui Gelu și ne arată că acest erou a luptat cu curaj și devotament pentru libertatea și independența țării sale. Poezia ne arată că Gelu a fost un simbol al curajului și al sacrificiului pentru idealurile libertății și democrației.

În a treia strofă, poetul ne prezintă imaginea unui Gelu rănit și sfârșit în luptă. El ne arată că acest erou a murit pentru ca țara sa să fie liberă și independentă și că acesta este un exemplu pentru întreaga națiune română.

În a patra strofă, poetul continuă să mediteze asupra memoriei lui Gelu și ne arată că acest erou va rămâne în amintirea poporului român ca un simbol al curajului și al sacrificiului pentru idealurile libertății și democrației. Poezia ne îndeamnă să prețuim valorile libertății și independenței, pentru care Gelu a luptat și a murit și să ne amintim întotdeauna de sacrificiul și curajul acestui erou, care a rămas un simbol al demnității și al dorinței de libertate a poporului român.

În ansamblu, poezia „Moartea lui Gelu” de George Coșbuc este o poveste tragică despre un erou care și-a pierdut viața în lupta pentru apărarea țării sale. Poezia ne îndeamnă să prețuim valorile libertății și independenței, pentru care Gelu a luptat și a murit, și să ne amintim întotdeauna de sacrificiul și curajul acestui erou, care a rămas un simbol al demnității și al dorinței de libertate a poporului român.