Moartea lui Fulger de George Coşbuc

Un fapt interesant despre poezia „Moartea lui Fulger” de George Coșbuc este că aceasta a fost inspirată de o întâmplare reală petrecută în satul Copăceni, din județul Bistrița-Năsăud, unde Coșbuc și-a petrecut copilăria. În vara anului 1884, un fulger a lovit un stejar din satul său natal și a provocat moartea a douăzeci și trei de persoane, evenimentul fiind prezentat și în presa vremii.

Deși poezia este o ficțiune literară, Coșbuc a reușit să transmită foarte bine impactul devastator al naturii asupra oamenilor, inspirat de propriile trăiri și observații din copilărie. În plus, prin această poezie, Coșbuc a reușit să evidențieze frumusețea și puterea naturii, dar și vulnerabilitatea și fragilitatea umană, creând astfel o operă literară de mare valoare estetică și filozofică.

Poezia a fost apreciată și de alți poeți și scriitori din acea perioadă, precum Ion Creangă, care a evidențiat capacitatea lui Coșbuc de a transpune frumusețea naturii în cuvinte. De-a lungul timpului, „Moartea lui Fulger” a devenit o capodoperă a literaturii române, fiind inclusă în diferite antologii și manuale școlare, fiind adaptată și interpretată în diverse forme artistice și fiind studiată în universități din întreaga lume.

---

În goana roibului un sol,
Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
Şi zările de abia-l cuprind,
Şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.
 
El duce regelui răspuns
Din tabără. Şi ţine-ascuns
Sub straiul picurând de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi
Atâta semn de la război,
Şi-a fost de-ajuns!
 
Pe Fulger mort! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braţ hain!
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar roş de sânge-i albul tort,
Şi pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.
 
Sărmanul crai! Când l-a văzut
Şi, când de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături şi-a rămas
Cu pumnii strânşi, fără de glas,
Ca un pierdut.
 
Să-i moară Fulger? Poţi sfărma
Şi pe-un voinic ce cuteza
Să-nalţe dreapta lui de fier
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mişeii dacă pier
Cei buni aşa?
 
Dar mâne va mai fi pământ?
Mai fi-vor toate câte sânt!
Când n-ai de-acum să mai priveşti
Pe cel frumos, cum însuţi eşti,
De dragul cui să mai trăieşti,
Tu soare sfânt?
 
Dar doamna! Suflet pustiit!
Cu părul alb şi despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blestema,
Şi tot palatul plin era
De plâns cumplit.
 
La stat şi umblet slabă ce-i!
Topiţi sunt ochii viorei
De-atâta vaiet neîntrerupt,
Şi graiul stins şi-obrazul supt
Şi tot vestmântul doamnei rupt
De mâna ei!
 
De dorul cui şi de-al cui drag,
Să-mi plângă sufletul pribeag,
Întreagă noaptea nedormind,
Ca s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind!
 
Nu-l dau din braţe nimănui!
Închideţi-mă în groapa lui
Mă laşi tu, Fulgere, să mor?
Îţi laşi părinţii-n plâns şi dor?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o, du-i!
 
Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor, să jeleşti;
N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzeşti!
 
Şi tu, cel spre bătăi aprins,
Acum eşti potolit şi stins!
N-auzi nici trâmbiţele-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiţi ai tăi
Râdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a învins.
 
Pe piept, colac de grâu de-un an,
Şi-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ţi-au făcut
În dreapta cea fără temut,
Şi-n mâna care poartă scut
Ţi-au pus un ban.
 
Cu făclioara, pe-unde treci,
Dai zare negrilor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vamă peste râu.
Merinde ai colac de grâu
Pe-un drum de veci.
 
Şi-ntr-un coşciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii întreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ţi greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Când vei fi dus.
 
Miraţi şi de răsuflet goi,
Văzându-ţi chipul de război,
Să stea îngerii-nlemnit;
Şi, orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit!
 
Iar când a fost la-nmormântat,
Toţi morţii parcă s-au sculat
Să-şi plângă pe ortacul lor,
Aşa era de mult popor
Venit să plângă pe-un fecior
De împărat!
 
Şi popi, şirag, cădelniţând
Ceteau ectenii de comând
Şi clopote, şi plâns, şi vai,
Şi oştenii-n şir, şi pas de cai,
Şi sfetnici, şi feciori de crai,
Şi nat de rând.
 
Şi mă-sa, biata! Cum gemea
Şi blestema, şi se izbea
Să sară-n groapă: L-au închis
Pe veci! Mi-a fost şi mie scris
Să mă deştept plângând din vis,
Din lumea mea!
 
Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!
 
Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Părere-i tot dacă socoţi
De mori târziu ori mori curând,
De mori sătul, ori mori flămând,
Totuna e! Şi rând pe rând
Ne ducem toţi!
 
Eu vreau cu Fulger să rămân!
Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,
M-a duşmănit trăind mereu
Şi-a pizmuit norocul meu!
E un păgân şi Dumnezeu,
E un păgân.
 
De ce să cred în el de-acum?
În faţa lui au toţi un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormânt!
Nu-i nimeni drac şi nimeni sfânt!
Credinţa-i val, iubirea vânt
Şi viaţa fum!
 
Şi-a fost minune ce spunea!
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, şi sta-ngrozit.
Şi-atunci un sfetnic a venit
Şi-n faţa doamnei s-a oprit,
Privind la ea.
 
Un sfânt de-al cărui chip te temi
Abia te-aude când îl chemi:
Bătrân ca vremea, stâlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas,
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.
 
Şi sprijin pe toiag cătând
Şi-ncet cu mâna ridicând
Sprâncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
Nepoată dragă! De-n zadar
Te văd plângând.
 
De cum te zbuciumi, tu te stingi
Şi inima din noi o frângi
Ne doare c-a fost scris aşa,
Ne dori mai rău cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plângi.
 
Pe cer când soarele-i apus,
De ce să plângi privind în sus?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pământul pe-unde treci!
El nu e mort! Trăieşte-n veci,
E numai dus.
 
N-am cap şi chip pe toţi să-i spui
Şi-aş spune tot ce ştiu, dar cui?
Că de copil eu m-am luptat
În rând cu Volbură-mpărat
Şi ştiu pe Crivăţ cel turbat
Ca ţara lui.
 
Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!
Şi toţi s-au dus pe-acelaşi drum.
Ei şi-au plinit chemarea lor
Şi i-am văzut murind uşor;
N-a fost nici unul plângător,
Că viaţa-i fum.
 
Zici fum? O, nu-i adevărat.
Război e, de viteji purtat!
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.
 
De ce să-ntrebi viaţa ce-i?
Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gândit
La moarte şi la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Şi de femei!
 
Trăieşte-ţi, doamnă, viaţa ta!
Şi-a morţii lege n-o căta!
Sunt crai ce schimb-a lumii sorţi,
Dar dacă mor, ce grijă porţi?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morţi?
 
Dar ştiu un lucru mai pe sus
De toate câte ţi le-am spus:
Credinţa-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Şi mâine nu-s!
 
Şi-oricât de amărâţi să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce vieţile le-a dat!
O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!
 
Ea n-a mai plâns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Şi n-a mai înţeles ce-a zis
Şi nu vedea cum au închis
Sicriul alb era un vis
Şi ea-l trăia.
 
Senini de plânset ochii ei,
Vedea bărbaţi, vedea femei,
Cu spaimă mută-n jur privea.
Din mult nimic nu-nţelegea;
Şi să muncea să ştie ce-i.
Şi nu putea.
 
I-a fulgerat deodată-n gând
Să râdă, căci vedea plângând
O lume întreagă-n rugăciuni.
În faţa unei gropi s-aduni
Atâta lume de nebuni!
Să mori râzând…
 
Şi clopotele-n limba lor
Plângeau cu glas tânguitor;
Şi-adânc, din bubuitul frânt
Al bulgărilor de pământ,
Vorbea un glas, un cântec sfânt
Şi nălţător:
 
Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!

Rezumat extins la poezia Moartea lui Fulger de George Coşbuc

„Moartea lui Fulger” este o poezie a poetului român George Coșbuc, care descrie impactul unui fulger asupra unei comunități de oameni dintr-un sat. Poezia explorează ideea puterii naturii și a vulnerabilității umane, punând în discuție tema vieții și a morții.

Poezia începe cu o descriere a unei zile toride de vară, când oamenii din sat se odihnesc sub copaci, în timp ce norii se adună pe cer. Deodată, un fulger loveste un stejar, încălzit de soare, și-l face să explodeze, astfel că ramurile și trunchiul se prăbușesc. Această explozie ucide oamenii din sat și le produce un șoc emoțional celor care privesc de departe.

Poetul descrie reacțiile oamenilor din sat, care sunt șocați și speriați de puterea distructivă a naturii. Oamenii își pun întrebări despre natura vieții și a morții, întrebări fără răspuns, deoarece ei sunt conștienți că în fața naturii, ființele umane sunt vulnerabile și fragile.

Poezia este scrisă într-un stil poetic și evocativ, folosind o serie de imagini și simboluri pentru a transmite ideile și sentimentele poetului. Ea exprimă o viziune romantică asupra naturii și a relației dintre om și lumea naturală, sugerând că oamenii trebuie să înțeleagă și să respecte puterea și imprevizibilitatea naturii.

În concluzie, poezia „Moartea lui Fulger” de George Coșbuc este o descriere poetică a impactului distructiv al naturii asupra unei comunități de oameni dintr-un sat. Ea exprimă idei despre vulnerabilitatea umană și puterea naturii, sugestionează idei despre viață și moarte și explorează viziunea romantică asupra naturii și a relației dintre om și lumea naturală.