Mihu copilul de Vasile Alecsandri

Poezia „Mihu copilul” de Vasile Alecsandri a fost compusă în anul 1844, în timp ce poetul se afla într-o călătorie la Paris, Franța. Este interesant de remarcat că, deși poezia a fost scrisă într-un alt colț al lumii, Vasile Alecsandri a reușit să evocă cu multă sensibilitate și detaliu amintirile sale din copilărie și să creeze o lucrare lirică profund emoționantă și valoroasă pentru literatura română.

I

La dealul Bărbat,
Pe drumul săpat,
Merge hăulind,
Merge chiuind
Mihu copilaş,
Mândru Păunaş,
Păunaş de frunte,
Copilaş de munte.
Merge el cântând,
Din cobuz sunând,
Codrii dezmierzând
Din cobuz de os
Ce sună frumos.
Merge cel voinic
Pe-un murguşor mic
Prin miezul nopţii,
Prin codrul Herţei.
Mult e frunza deasă,
Noaptea-ntunecoasă,
Şi calea pietroasă!
Dar când se urca
Şi murgul călca
Piatra scăpăra,
Noaptea lumina,
Noaptea ca ziua.
Merge, mări, merge,
Ş-urma li se şterge
Printre frunze căzute
Pe cărări pierdute.
Merge tot mereu
Voinicelul meu,
Din frunze pocnind,
Codrii vechi trezind
Şi mereu grăind:
„Hai, murgule, hai,
Pe coastă de plai,
Ce laşi tu drumul
Ş-apuci colnicul?
Ori zaua te-apasă,
Ori şaua te-ndeasă,
Ori frâul cu fluturi,
Ori scumpele rafturi,
Ori armele mele
Ce lucesc ca stele,
De duci aşa greu
Trupuşorul meu?”
„Zaua nu mă-ndeasă,
Şaua nu m-apasă,
Frâul nu mă strânge,
Chinga nu mă frânge,
Dar ce mă apasă
Şi-n drum nu mă lasă,
Că s-aţin pe-aici
Patruzeci şi cinci,
Cincizeci fără cinci
De haiduci levinţi
Duşi de la părinţi
De când erau mici
La codru-n potici.
Ş-acum se găsesc
De benchetuiesc
La valea adâncă,
La muchie de stâncă,
La des păltiniş,
Mărunt aluniş;
La masă de piatră,
În patru crăpată,
Cu sârmă legată,
Cu slove săpată,
Cu slove de carte
Cu aur suflate.
Iar la masă, şede
armonioasă.
Gata să te prade
Ianuş Ungurean,
Vechiul hoţoman,
Cu barba zburlită,
De rele-nvechită,
Până-n brâu lungită,
Cu brâu-nvelită.
El are, măi frate,
Săbii lungi şi late,
Durdă ghintuită,
Inimă-oţelită.
Şi mai are încă
Pe-mprejur de stâncă
Voinicei levinţi
Cu armele-n dinţi.
Feciori buni de mână,
Căliţi, tari de vână.
Flăcăi groşi în ceafă,
Voinici fără de leafă!
Cu chivere nalte,
Cu cozile late
Lăsate pe spate.
Ei te-or auzi
Şi s-or repezi,
Şi amar de tine
Şi amar de mine!”
„Hai, murgule, hai
Pe coastă de plai,
Lasă colnicul
Ş-apucă drumul
Că eşti cu Mihul!
Lasă-n urmă-ţi teamă,
Că te iau pe seama
Istor braţe groase,
Groase şi vânoase,
Istuia piept lat,
Lat ş-înfăşurat,
Istui păloşel
Cu buza de-otel.
Unguru-i fălos,
Nu-i primejdios,
Gura lui e mare,
Dar nu muşcă tare.
Câţi sunt ei? cincizeci?
Şaizeci, optzeci,
O sută ş-o mie?
Iasă-n cale-mi, vie
Dacă vor să ştie
Cine e Mihul,
Mihu Copilul!”
Murgul ca gândul
Lasă colnicul
S-apucă drumul.
„Hai, murgule, hai,
Pe coastă de plai
La poiana grasă,
Dumbrava frumoasă
Cu iarbă-nverzită,
Cu flori înflorită!”
 
II
 
Iată-n codru, iată,
Că Ianuş deodată,
Cum benchetuieşte
Şi se veseleşte,
Stă, încremeneşte,
Pe gânduri porneşte
Că din când în când
Aude sunând,
Codrii răzbătând
Un mândru cântec,
Cântec de voinic
Ş-un glas de cobuz
Dulce la auz,
De cobuz de os
Ce sună duios.
Şi iată, şi iată
Că Ianuş deodată
Tresare şi sare
Şi zice-n glas mare:
„Voi, vitejilor,
Haraminilor!
Ian staţi ş-ascultaţi
Ş-armele apucaţi,
Că eu cam auz
Un glas de cobuz
Printre frunze sunând,
Codrii dezmierzând.
Deci voi vă grăbiţi,
Curând vă porniţi
Să-i ieşiţi în cale
Pe deal şi pe vale,
La pod, la hârtop,
La lunca de plop,
La potica strâmtă,
La cărarea frântă,
La fântâna lină
Cu apă puţină.
De-a fi vreun viteaz
Cu flori pe obraz,
Să nu mi-l stricaţi,
Ci să mi-l legaţi.
Iar vreun fermecat,
De muieri stricat,
O palmă să-i daţi
Drumul să-i lăsaţi!”
Ungurii pornesc
Şi calea-i opresc.
Iar cât îi zăreşte
Mihu le grăieşte:
„Voi, voinicilor,
Haraminilor,
Cine v-a mânat
Capul v-a mâncat!”
Şi nici că sfârşeşte,
La harţă porneşte
Şi se învârteşte,
Toţi îi risipeşte.
Apoi iar purcede
Prin cel codru verde.
Murgul se urca,
Şi când el călca,
Piatra scăpăra,
Noaptea lumina,
Noaptea ca ziua.
Ianuş cum îl vede,
Din loc se repede:
„Voi, vitejilor,
Haraminilor!
Daţi cu lăncile,
Daţi cu flintele.”
„Lăsaţi flintele,
Lăsaţi lăncile,
Voi, voinicilor,
Haraminilor!
Că eu Mihu sânt,
Şi vreau să vă cânt
Un mândru cântec,
Cântec de voinic
Cum n-aţi auzit
Cât veac aţi trăit.”
 
III
 
Iată, mări, iată
Că Mihu deodată
Începe pe loc
A zice cu foc,
Începe uşor
A zice cu dor
Un cântec duios
Atât de frumos,
Munţii că răsun,
Şoimii se adun,
Codrii se trezesc,
Frunzele şoptesc,
Stelele clipesc
Şi-n cale s-opresc!
Iar ungurii mult
Cu drag îl ascult,
Şi Ianuş îndată,
Ca nealtădată,
Glasu-şi îmblânzeşte
Mihului grăieşte,
La masă-l pofteşte.
„Vin’ tu, Mihule,
Vin’, voinicule,
Să benchetuim
Şi să veselim,
S-apoi amândoi
Ne-om lupta noi doi”.
Ei cu toţi s-adun,
La masă se pun
Şi benchetuiesc
Şi se veselesc,
Ploştile ciocnesc,
Vesel chiuiesc.
Dar când au sfârşit
De benchetuit,
Masă de-ospătat,
Vinul de gustat,
Ianuş ungurean,
Mihul moldovean
Deoparte se duc
La luptă s-apuc!
Cruntă-i lupta lor,
Că e pe omor.
Cine c-a pica
Nu s-a mai scula!
Iar ungurii toţi,
Lui Ianuş nepoţi,
Stau de mi-i privesc
Cum mi se-nvârtesc,
Cum mi se smucesc,
Cum mi se trântesc
Ca doi zmei, ca lei,
Ca lei paralei.
Iată, mări, iată
Că Mihu deodată
În loc se opreşte,
Pe Ianuş suceşte,
Sus îl opinteşte,
Jos încă-l izbeşte
Şi-n genunchi îl pune
Şi capu-i răpune.
Iar ungurii toţi,
Lui Ianuş nepoţi,
Stau încremeniţi
De moarte-ngroziţi.
Mihu mi-i trezeşte
Ş-astfel le grăieşte:
„Voi, copiilor,
Haraminilor!
Care s-a afla
De va ridica
Buzduganul meu
Cât este de greu,
Durduliţa mea
Cât este de grea
Şi zalele mele
Cât îmi sunt de grele,
Acela să vie
Cu mine-n frăţie
Ca să vitejească,
Numele să-i crească!”
Ungurii se-ntrec
La pământ se plec
Şi-n zadar se-ncerc!
Nici unul nu poate
Să ridice-n spate
Armele culcate
Cu-aur îmbrăcate,
Cu fier ferecate.
„Voi, mişeilor,
Haraminilor!
Codrul mi-l lăsaţi,
Jugul apucaţi
Că nu sunteţi voi,
Nu sunteţi ca noi
Oameni de mândrie,
Buni de vitejie,
Ci oameni de gloată,
 
Buni de sapa lată.”
Şi cum zice-ndată
Mihul cel voinic
Cu degetul mic
Armele-şi ridică,
Pleacă pe potică
Cu murgul voios
Prin codrul frunzos.
Şi-n urmă-i vuieşte,
Codrul clocoteşte
De un mândru cântec,
Cântec de voinic,
De-un glas de cobuz
Dulce la auz,
De cobuz de os
Ce sună frumos!

Rezumat extins la poezia Mihu copilul de Vasile Alecsandri

Poezia „Mihu copilul” de Vasile Alecsandri este o lucrare lirică în care poetul evocă amintirile copilăriei sale și ale unui băiat numit Mihu, care a murit înainte de a-și atinge maturitatea.

Poezia începe cu un portret al copilului Mihu, descris ca fiind plin de viață, dar în același timp vulnerabil la greutățile vieții. Alecsandri evocă apoi propriile amintiri de copilărie, rememorând jocurile și aventurile sale alături de Mihu. În mod simbolic, Mihu este prezentat ca o metaforă a inocenței și purității copilăriei, care este pierdută în timp ce oamenii cresc și se confruntă cu lumea reală.

De-a lungul poeziei, Alecsandri evocă și alte imagini din lumea copilăriei, cum ar fi jocul de-a v-ați ascunselea și dansul în jurul unui colac de miere. În final, poetul exprimă tristețea sa profundă pentru pierderea prietenului său Mihu, care a murit înainte de a-și îndeplini visurile și speranțele.

Prin intermediul acestei poezii, Vasile Alecsandri explorează tema efemerității vieții și a pierderii inocenței și purității în timp ce oamenii se confruntă cu lumea reală. Poezia este, de asemenea, o evocare a amintirilor din copilărie și a prieteniei care a însemnat atât de mult pentru poetul însuși.Un fapt divers interesant despre poezia „Mihu copilul” de Vasile Alecsandri este că aceasta a fost compusă în anul 1844, în timp ce poetul se afla într-o călătorie la Paris, Franța. Este interesant de remarcat că, deși poezia a fost scrisă într-un alt colț al lumii, Vasile Alecsandri a reușit să evocă cu multă sensibilitate și detaliu amintirile sale din copilărie și să creeze o lucrare lirică profund emoționantă și valoroasă pentru literatura română.