Glossă, una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Mihai Eminescu, poartă în sine o filozofie profundă despre viață, existență și destin. În cele 16 strofe ale sale, Eminescu își exprimă propria viziune asupra lumii, o viziune pesimistă, dar și realistă, subliniind efemeritatea și ciclicitatea vieții.
Poetul se folosește de o tehnică specifică, numită glosă, în care fiecare strofă este legată de următoarea printr-o linie repetitivă, care servește ca un fel de refren. Această repetiție constantă a liniei „Din a ta uitare” subliniază ideea de uitare, de pierdere și de repetiție, pe care poetul o consideră a fi esențială pentru condiția umană.
Efemeritatea și ciclicitatea vieții
Unul dintre principalele mesaje ale poeziei Glossă este efemeritatea și ciclicitatea vieții. Eminescu vede viața ca un ciclu constant de naștere și moarte, de început și sfârșit. El spune că fiecare lucru care există în lume se naște din uitare și se întoarce în uitare, sugerând ideea că toate lucrurile sunt trecătoare și se repetă în mod constant.
Eminescu folosește imaginea zilei pentru a ilustra această idee de ciclicitate. El descrie cum soarele răsare și apune în fiecare zi, simbolizând nașterea și moartea. Acest ciclu al zilei este văzut ca un microcosm al ciclului vieții însăși.
Destinul și uitarea
Alt mesaj important din Glossă este legat de destin și uitare. Eminescu sugerează că uitarea este o parte inevitabilă a vieții și că fiecare lucru și fiecare moment sunt sortite uitării. El vede uitarea ca pe o forță care guvernează universul, o forță din care toate lucrurile se nasc și în care se întorc.
Eminescu folosește imaginea nopții pentru a ilustra această idee de uitare. El descrie cum întunericul nopții înghite totul, simbolizând uitarea și dispariția.
Concluzie
În concluzie, Glossă este o operă profundă, care explorează teme precum efemeritatea, ciclicitatea, destinul și uitarea. Prin intermediul acestei poezii, Eminescu ne oferă o imagine a lumii așa cum o vede el, o lume în care totul este trecător și se repetă în mod constant, o lume în care uitarea este o forță omniprezentă și inevitabilă. În ciuda tonului pesimist, poezia este, în același timp, o meditație asupra frumuseții efemere a vieții și a misterului existenței.
