Meditaţie de Grigore Alexandrescu

---

Vara şi-apucă zborul spre ţărmuri depărtate,
Al toamnei dulce soare se pleacă la apus,
Şi galbenele frunze, pe dealuri semănate,
Simţiri deosebite în suflet mi-au adus.

O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare!
Cum schimbătoarea lume fugind o rennoiesc!
Câtă nemărginită pun ele depărtare
Între cei din morminte şi acei ce doresc.

Unde atâţi prieteni plăcuţi de tinereţe?
Unde-acele fiinţe cu care am crescut?
Abia ajunşi în vârsta frumoasei dimineţe,
Ca ea făr-a se-ntoarce, ca dânsa au trecut!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ce netedă câmpie! Cum ochiul se uimeşte!
Ce deşărt se arată, oriîncotro priveşti!
Întinsa depărtare se pare că uneşte,
Cu ale lumii mărgini, hotarele cereşti.

Cât sânge aste locuri setoase înghiţiră!
Câte oase războiul aici a semănat!
Câţi veterani războinici, moartea purtând, muriră
Pentru izbânzi de care ei nu s-au bucurat!

Îmi pare că-i văz încă, răsturnaţi în ţărână,
Pe-ncreţita lor frunte sfârşitul arătând,
Dar mai clătindu-şi capul, şi c-o murindă mână
Fierul care le scapă cu furie strângând.

Ei nu gândesc la moarte, nu gândesc la viaţă,
Ei nu gândesc la fapte ce-n viaţă au urmat,
Ci când sufletul zboară, când sângele îngheaţă,
Toată durerea le-este că nu şi-au răzbunat!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Puţin mai înainte un monument s-arată;
Să-l privim… Dar ce semne de cinste pe el sânt?
Negreşit cei dintr-însul slăviţi au fost odată:
Azi slava stă deasupra, şi omul în pământ!

Iată, fără-ndoială, o mare mângâiere,
O, voi, care un titlu ş-un nume pizmuiţi!
Când tot ce e-nalt şi când mărirea piere,
Mărirea, înălţarea, la ce le mai doriţi?

Din vremile trcute, în veacuri viitoare,
Un nume să răsune, în slavă-mpodobit.
Să treacă peste vârste şi peste ani să zboare,
Acela ce îl poartă cu ce s-a folosit?

Când marea-ntărâtată corabia-ţi zdrobeşte,
Când loc de mântuire nu este, nici liman,
Când cu grozave furii asupra ta porneşte
Spumoasele lui valuri bătrânul Ocean,

Spune-mi, îţi pasă-atuncea să ştii de mai pluteşte
Catargul fără pânze ce nu-ţi e de-ajutor,
Să vezi dacă pe unde se ţine, se clăteşte,
Şi dac-ai fost odată în barcă sau vapor?

Viaţa e o luptă, o dramă variată
Şi actu-i cel din urmă în veci e sângerat:
Moarte-l încoronează, moartea neîmpăcată,
Care în a sa cale pe nimeni n-a uitat.

A, întorcând privirea spre veacurile trecute,
Şi nencetat pământul văzându-l pustiit,
Văzând tot aste rele, tot zile neplăcute, ==
De soarta omenirii din suflet m-am mâhnit!

Câte feluri de chinuri asupra-i se adună!
Însă vezi cum nădejdea o-nşeală nencetat?
Cu o dulce zâmbire vine, ţinând de mână
Icoana fericirii. Dai s-o prinzi… A scăpat.

Astfel un vis ţi-arată o iubită fiinţă;
Astfel cu bucurie voieşti s-o-mbrăţişezi,
Dar astfel umbra-nşeală zadarnica-ţi silinţă;
Acum din mâini îţi scapă, acum iarăşi o vezi.

Dacă în cartea soartei omu-ar şti să citească,
Să-şi afle fiecare grozavul viitor,
Cine-ar mai vrea, Stăpâne, aicea să trăiască,
Când lumea e de chinuri nedeşertat izvor?

Vremea de-acum, trecutul, a-l şti avem putere,
Numai ce-o să se-ntâmple noi nu putem vedea;
Dar când ceasul soseşte, când nălucirea piere,
Se trage deodată şi veşnica perdea.

Rezumat extins la poezia Meditaţie de Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu a fost un poet și fabulist român, născut în anul 1810 în București. Poezia „Meditație” a fost publicată în volumul „Fabule” în anul 1862.

Această poezie își propune să-i învețe pe oameni să nu-și lase gândurile și preocupările să îi domine și să nu se lase copleșiți de emoții, ci să își păstreze calmul și echilibrul interior. Poetul ne sugerează să fim precauți cu gândurile și să nu le permitem să ne tulbure prea mult, pentru că acestea pot să ne îndepărteze de la ceea ce contează cu adevărat.

De asemenea, poezia sugerează că viața este trecătoare și că trebuie să profităm de fiecare moment și să ne bucurăm de ceea ce avem, deoarece toate lucrurile sunt temporare și se pot schimba în orice clipă.