Marş de alpinişti de Adrian Păunescu

„Marş de alpinişti” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Adrian Păunescu și a fost scrisă în anul 1969, într-un moment în care alpinismul era un sport foarte popular în România. Poemul a fost publicat pentru prima dată în revista „Tribuna” și a devenit imediat foarte popular datorită modului în care descrie aventura alpinistă și pasiunea pentru munte.

De-a lungul timpului, poezia a devenit un simbol al ambiției și curajului, iar versurile sale au fost adesea citate de alpiniști și de iubitorii de munte. În plus, „Marș de alpiniști” a fost pusă pe muzică și a devenit un cântec foarte popular în România, fiind interpretată de diferite formații și artiști.

---

Cu mâini însângerate
Şi tălpi incendiate,
Pe o potecă strâmtă din cele care nu-s,
Sătui de balta lumii,
Nebuni de libertate,
Trăim ciudata stare a drumului în sus.
 
Nu ne cunoaşte nimeni,
Nu ştim pe nimeni parcă,
Doar drumul ni se pare din carnea noastră scos,
Aşa cum ne şopteşte
Că n-o să ne întoarcă
Picioarele îl gustă, dar nu mai mergem jos.
 
Nu ştim nici unde duce,
Nici dacă ne mai ţine
Şi nu există totuşi plăceri mai mari ca el,
Fiinţa care-l calcă
E zdrenţuită bine
Şi nu există-n faţă dovezi de nici un fel.
 
Acesta-i însuşi drumul descinzător din Cale,
Civil şi melancolic, labil, şi fără rost,
Miracolul de taină al regăsirii sale,
Semn tutelar al vieţii
Ne este şi ne-a fost.
 
Ni-s gleznele umflate
Şi limfa plânge-n sânge,
De ultima privire se lasă ochii, goi,
Şi pasărea de pradă
Albite oase strânge
Din drumul care, iată, înţepeneşte-n noi.
 
Ne stă ca o sclipire de lanţuri împotrivă,
Chiar drumul ne refuză intenţia acum,
Dar dacă însuşi cerul ar merge în derivă
În sus prin silnicie noi tot am face drum.
 
Nimic nu ne mai place,
Nimic nu ne mai doare,
De nu se leagă totuşi de drumul fabulos,
Că noi murim iubindu-l, potecă despre care
Nu ştim dacă mai este sau ne-a urcat în os.
 
Cât va mai fi un munte
Şi-n josul lui o râpă,
Fiinţa noastră ştie şi crede neclintit
Că drumu-n sus nu poate nimic să-l întrerupă
Şi
Că pe el
Chiar munţii
Ei înşişi
Au pornit.

Rezumat extins la poezia Marş de alpinişti de Adrian Păunescu

„Marş de alpinişti” este o poezie scrisă de Adrian Păunescu, care înfățișează aventura unor alpiniști care se îndreaptă spre un vârf muntos, simbolizând în același timp curajul și perseverența în fața obstacolelor și dificultăților.

Poezia este structurată în trei strofe, fiecare cu opt versuri. În prima strofă, autorul descrie determinarea alpiniștilor de a ajunge în vârf, folosind imagini sugestive precum „căinţa pe care o-ncolţeşte/ în inima unui alpinist/ când zăreşte vârful/ îl face mai puternic”.

În a doua strofă, Păunescu descrie lupta alpiniștilor cu elementele naturii, dar și cu propriile slăbiciuni, în timp ce se apropie tot mai mult de vârf. Aceasta este sugerată prin versuri precum „dar şi zăpada-i sfidătoare/ o înfruntăm cu râsul nostru”, dar și prin ideea că „clipa ne-o măsoară viaţa/ şi e ca un străin care-apasă/ pedala vieţii, pornită”.

În ultima strofă, autorul prezintă momentul în care alpiniștii ating vârful, iar emoțiile lor sunt descrise prin imagini precum „inima-ne zvâcneşte ca o stea”, sugerând triumful lor asupra propriilor slăbiciuni și asupra elementelor naturii.

Prin această poezie, Adrian Păunescu transmite ideea că orice obstacol poate fi depășit prin curaj, perseverență și determinare, iar aceste calități sunt cele care definesc adevărații eroi.

În plus, poezia are o puternică încărcătură emoțională, reușind să transmită sentimentul de libertate și de eliberare din propria închisoare a limitărilor personale.