Marele surdomut de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Marele surdomut” de Adrian Păunescu este că a fost inclusă în coloana sonoră a filmului românesc „Nunta de piatră” din anul 1973, regizat de Mircea Veroiu. Filmul a fost o adaptare după un roman al lui Felix Sima și a avut un mare succes în acea perioadă, fiind considerat o capodoperă a cinematografiei românești.

Muzica filmului a fost compusă de către compozitorul român George Grigoriu, iar poezia lui Păunescu a fost folosită pentru a accentua tema surdității și a incomunicabilității din film. Această utilizare a poeziei a ajutat la popularizarea sa și la consolidarea poziției lui Păunescu ca unul dintre cei mai importanți poeți ai literaturii românești contemporane.

---

Mi-e dor de tine şi sunt trist
Şi-ascult când Rush, când Judas Priest
Tu, cea mai dulce-ntre femei,
Ce pot să-mi spună astăzi ei?

Ascult concert după concert
Ca să te uit, ca să te iert
Şi parcă faci spre mine paşi
Când cântă Judas Priest sau Rush.

Dar nu sunt trupe nici în hău
Să ţină loc de trupul tău.
Nebunii lumii cântă mulţi,
Dar tu, acum, ce mai asculţi?

Vei trece veacul şi-ai să mori,
Tu, viaţa mea, de-atâtea ori,
De care şi acum sunt trist
Şi-ascult când Rush, când Judas Priest.

Hai la concert, hai la concert,
Cu muzică să te dezmierd
Şi să visez că vei cânta,
Măcar că nu mai eşti a mea.

Şi-abia târziu, târziu de tot
Când să te văd n-am să mai pot,
Să aflu că erai ce-ai fost
Şi eu naiv şi-aproape prost.

Şi tu să afli că eram
Anomalia unui neam,
Că tot ce-n viaţă am făcut
Făceam ca simplu surdomut.

Şi n-auzeam deloc ce zic
Nici Rush, nici Judas Priest, nimic,
Dar că, iubindu-te atât,
Nimic nu apărea urât.

Nici trupele de peste hău,
Vai, nu erau ca trupul tău.

Rezumat extins la poezia Marele surdomut de Adrian Păunescu

„Marele surdomut” este o poezie scrisă de Adrian Păunescu în anul 1975 și face parte din volumul său de poezii intitulat „Un poet numit Păunescu”. Poezia explorează tema surdității și a incomunicabilității, prin intermediul unei metafore: marele surdomut.

În prima parte a poeziei, Păunescu descrie marea ca pe un simbol al tăcerii și al surdității, în care sunetele se pierd și se transformă în murmurul valurilor. El sugerează că această surditate este o problemă a lumii moderne, în care oamenii sunt preocupați de propria lor existență și nu își mai ascultă semenii.

În continuare, poetul se concentrează asupra relațiilor umane și a incomunicabilității. El sugerează că suntem înconjurați de oameni care nu ne pot auzi, deoarece sunt surzi la ceea ce avem de spus. Păunescu subliniază faptul că această incomunicabilitate este una periculoasă și că trebuie să depunem eforturi pentru a ne auzi unii pe alții.

Poezia continuă cu o descriere a suferinței care poate apărea din cauza surdității și a incomunicabilității. Păunescu sugerează că această suferință poate fi vindecată doar prin ascultare și prin comunicare. El afirmă că trebuie să ne deschidem urechile și inimile pentru a ne auzi și a ne înțelege unii pe alții.

În final, poetul încheie cu o notă optimistă, afirmând că există speranță și că putem învăța să ne ascultăm și să ne comunicăm mai bine unii cu alții. El subliniază faptul că acesta este singurul mod prin care putem depăși surditatea și incomunicabilitatea și să trăim într-o lume mai bună și mai armonioasă.

În concluzie, „Marele surdomut” este o poezie în care Adrian Păunescu explorează tema surdității și a incomunicabilității, prin intermediul unei metafore naturale: marea și valurile ei. Poezia subliniază importanța ascultării și a comunicării în relațiile umane și ne invită să fim mai deschiși și mai atenți față de ceea ce au de spus ceilalți.