Un fapt interesant despre poezia „Mănăstirea Argeșului” este că aceasta a fost inclusă în patrimoniul literar și cultural românesc, fiind considerată una dintre cele mai importante poezii ale lui Tudor Arghezi, dar și o reprezentare a valorilor și tradițiilor culturale ale poporului român. De-a lungul timpului, poezia a fost interpretată și analizată de către numeroși critici literari, care au evidențiat simbolismul și semnificațiile acesteia, dar și valoarea ei estetică și culturală.

Prin intermediul acestei poezii, Tudor Arghezi a reușit să transpună în versuri frumusețea și măreția unei clădiri impresionante, dar și să ofere o imagine a credinței și a tradițiilor culturale ale poporului român, care au reușit să înfrunte timpul și să rămână o amintire vie în istoria și cultura națională.

Pe Argeş în jos,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă trece
Cu tovarăşi zece,
Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Şi Manole, zece,
Care-i şi întrece.
Merg cu toţi pe cale
Să aleagă-n vale
Loc de mănăstire
Şi de pomenire.
Iată, cum mergeau
Că-n drum ajungeau
Pe-un biet ciobănaş
Din fluier doinaş,
Şi cum îl vedea
Domnul îi zicea:
„Mândre ciobănaş,
Din fluier doinaş!
Pe Argeş în sus
Cu turma te-ai dus,
Pe Argeş în jos
Cu turma ai fost.
Nu cumva-ai văzut
Pe unde-ai trecut
Un zid părăsit
Şi neisprăvit
La loc de grindiş,
La verde-aluniş?”
„Ba, doamne, am văzut
Pe unde-am trecut
Un zid părăsit
Şi neisprăvit.
Câinii cum îl văd,
La el se repăd
Şi latră-a pustiu
Şi urlă-a morţiu.”
Cât îl auzea,
Domnu-nveselea
Şi curând pleca,
Spre zid apuca
Cu nouă zidari,
Nouă meşteri mari
Şi Manole zece
Care-i şi întrece.
„Iată zidul meu!
Aici aleg eu
Loc de mănăstire
Şi de pomenire.
Deci voi, meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Curând vă siliţi
Lucrul de-l porniţi,
Ca să-mi ridicaţi,
Aici să-mi duraţi
Mănăstire naltă
Cum n-a mai fost altă,
Că v-oi da averi,
V-oi face boieri,
Iar de nu, apoi
V-oi zidi pe voi,
V-oi zidi de vii
Chiar în temelii!”

Meşterii grăbeau,
Sforile-ntindeau,
Locul măsurau,
Şanţuri largi săpau,
Şi mereu lucrau,
Zidul ridicau,
Dar orice lucra
Noaptea se surpa!
A doua zi iar,
A treia zi iar,
A patra zi iar
Lucrau în zadar!
Domnul se mira
Ş-apoi îi mustra,
Ş-apoi se-ncrunta
Şi-i ameninţa
Să-i puie de vii
Chiar în temelii!
Meşterii cei mari,
Calfe şi zidari,
Tremurau lucrând,
Lucrau tremurând
Zi lungă de vară
Ziua pân-în seară,
Iar Manole sta,
Nici că mai lucra,
Ci mi se culca
Şi un vis visa,
Apoi se scula
Ş-astfel cuvânta:
„Nouă meşteri mari,
Calfe şi zidari!
Ştiţi ce am visat
De când m-am culcat?
O şoapta de sus
Aievea mi-a spus
Că orice-am lucra
Noaptea s-a surpa
Pân-om hotărî
În zid de-a zidi
Cea-ntâi soţioară,
Cea-ntâi surioară
Care s-a ivi
Mâini în zori de zi
Aducând bucate
La soţ ori la frate.
Deci dacă vroiţi
Ca să isprăviţi
Sfânta mănăstire
Pentru pomenire,
Noi să ne-apucăm
Cu toţi să jurăm
Şi să ne legăm
Taina s-o păstrăm:
Ş-orice soţioară,
Orice surioară
Mâini în zori de zi
Întâi s-a ivi,
Pe ea s-o jertfim
În zid s-o zidim!”

Iată-n zori de zi
Manea se trezi,
Ş-apoi se sui
Pe grad de nuiele
Şi mai sus, pe schele,
Şi-n câmp se uita,
Drumul cerceta.
Când, vai! Ce zărea?
Cine că venea?
Soţioara lui,
Floarea câmpului!
Ea s-apropia
Şi îi aducea
Prânz de mâncătură,
Vin de băutură.
Cât el o zărea,
Inima-i sărea,
În genunchi cădea
Şi plângând zicea:
„Dă, Doamne, pe lume
O ploaie cu spume,
Să facă pâraie,
Să curgă şiroaie,
Apele să crească,
Mândra să-mi oprească,
S-o oprească-n vale
S-o-ntoarcă din cale!
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta,
Norii aduna,
Ceru-ntuneca
Şi curgea deodată
Ploaie spumegată
Ce face pâraie
Şi umflă şiroaie.
Dar oricât cădea
Mândra n-o oprea,
Ci ea tot venea,
Şi s-apropia.
Manea mi-o vedea,
Inima-i plângea,
Şi iar se-nchina,
Şi iar se ruga:
„Suflă, Doamne-un vânt
Suflă-l pe pământ,
Brazii să-i despoaie,
Paltini să îndoaie,
Munţii să răstoarne,
Mândra să-mi întoarne,
Să mi-o-ntoarne-n cale,
S-o ducă de vale!”
Domnul se-ndura,
Ruga-i asculta
Şi sufla un vânt
Un vânt pe pământ
Paltini că-ndoia,
Brazi că despoia,
Munţii răsturna,
Iară pe Ana
Nici c-o înturna!
Ea mereu venea,
Pe drum şovăia
Şi s-apropia
Şi amar de ea,
Iată c-ajungea!

Meşterii cei mari
Calfe şi zidari,
Mult înveselea
Dacă o vedea,
Iar Manea turba,
Mândra-şi săruta,
În braţe-o lua,
Pe schele-o urca,
Pe zid o punea
Şi, glumind, zicea:
„Stai, mândruţa mea,
Nu te speria,
Că vrem să glumim
Şi să te zidim!”
Ana se-ncredea
Şi vesel râdea.
Iar Manole ofta
Şi se apuca
Zidul de zidit,
Visul de-mplinit.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pân’ la gleznişoare,
Pân’ la pulpişoare.
Iar ea, vai de ea!
Nici că mai râdea,
Ci mereu zicea:
„Manole, Manole,
Meştere Manole!
Ajungă-ţi de şagă,
Că nu-i bună, dragă.
Manole, Manole,
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Trupuşoru-mi frânge!”
Iar Manea tăcea
Şi mereu zidea.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pân’ la gleznişoare,
Pân’ la pulpişoare,
Pân’ la costişoare,
Pân’ la ţâţişoare.
Dar ea, vai de ea,
Tot mereu plângea
Şi mereu zicea:
„Manole, Manole
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Ţâţişoara-mi plânge,
Copilaşu-mi frânge!”
Manole turba
Şi mereu lucra.
Zidul se suia
Şi o cuprindea
Pân’ la costişoare,
Pân’ la ţâţişoare,
Pân’ la buzişoare,
Pân’ la ochişori,
Încât, vai de ea,
Nu se mai vedea,
Ci se auzea
Din zid că zicea:
„Manole, Manole
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Viaţa mi se stinge!”

Pe Argeş în jos,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă vine
Ca să se închine
La cea mănăstire,
Falnică zidire,
Mănăstire naltă
Cum n-a mai fost altă.
Domnul o privea
Şi se-nveselea
Şi astfel grăia:
„Voi, meşteri zidari,
Zece meşteri mari!
Spuneţi-mi cu drept,
Cu mâna la piept,
De-aveţi meşterie
Ca să-mi faceţi mie
Altă mănăstire
Pentru pomenire
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă!
Iar cei meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Cum sta pe grindiş,
Sus pe coperiş,
Vesel se mândreau
Ş-apoi răspundeau:
„Ca noi, meşteri mari,
Calfe şi zidari,
Alţii nici că sânt
Pe acest pământ!
Află că noi ştim
Oricând să zidim
Altă mănăstire
Pentru pomenire,
Mult mai luminoasă
Şi mult mai frumoasă.
Domnu-i asculta
Şi pe gânduri sta,
Apoi poruncea
Schelele să strice,
Scări să le ridice.
Iar pe cei zidari,
Zece meşteri mari,
Să mi-i părăsească
Ca să putrezească
Colo pe grindiş,
Sus pe coperiş.
Meşterii gândeau
Şi ei îşi făceau
Aripi zburătoare
De şindrili uşoare,
Apoi le-ntindeau
Şi-n văzduh săreau
Dar pe loc cădeau,
Şi unde picau
Trupu-şi despicau.
Iar bietul Manole,
Meşterul Manole,
Când se încerca
De-a se arunca,
Iată c-auzea
Din zid că ieşea
Un glas năduşit,
Un glas mult iubit
Care greu gemea
Şi mereu zicea:
„Manole, Manole,
Meştere Manole!
Zidul rău mă strânge,
Ţâţişoara-mi plânge,
Copilaşu-mi frânge,
Viaţa mi se stinge!”
Cum o auzea,
Manea se pierdea,
Ochii-i se-nvelea,
Lumea se-ntorcea,
Norii se-nvârtea,
Şi de pe grindiş,
De pe coperiş,
Mort bietul cădea!
Iar unde cădea,
Ce se mai făcea?
O fântâna lină,
Cu apa puţină,
Cu apă sărată
Cu lacrimi udată!

Rezumat extins la poezia Mănăstirea Argeșului

„Mănăstirea Argeșului” este o poezie scrisă de Tudor Arghezi, care prezintă povestea construirii mănăstirii cu același nume și a frumuseții acesteia. Poezia descrie, în același timp, și puterea și importanța artei și arhitecturii în construcția unei astfel de clădiri.

Poezia începe prin prezentarea unui călător care ajunge la mănăstire și admira frumusețea acesteia, dar și cugetarea acestuia asupra construirii acesteia. În a doua strofă, autorul prezintă povestea întemeierii mănăstirii de către Neagoe Basarab, voievod al Țării Românești, care a vrut să ridice un loc sfânt pentru sufletele celor dragi și a dorit ca acesta să fie o operă de artă și arhitectură.

În a treia strofă, autorul subliniază măiestria și talentul meșterilor care au construit mănăstirea, precum și calitatea materialelor folosite pentru construcția acesteia. În a patra strofă, autorul descrie frumusețea și magnificența bisericii, subliniind faptul că aceasta este o operă de artă deosebită, dar și o dovadă a credinței și a dăruirii celor care au lucrat la construirea acesteia.

În finalul poeziei, autorul subliniază importanța artei și arhitecturii în construirea unui lăcaș de cult, dar și puterea și influența acestuia asupra sufletelor și vieților oamenilor. Prin intermediul acestei poezii, Tudor Arghezi își îndeamnă cititorii să aprecieze valorile și tradițiile culturale ale României, dar și să înțeleagă importanța artei și arhitecturii în construirea unor clădiri impresionante și frumoase, care să inspire și să încânte privirile și sufletele oamenilor.

În general, poezia „Mănăstirea Argeșului” este o creație literară ce reprezintă o oglindă a istoriei și culturii românești, prin intermediul povestirii despre construirea mănăstirii cu același nume și a frumuseții acesteia. Prin intermediul acestei poezii, Tudor Arghezi își îndeamnă cititorii să aprecieze și să păstreze valorile culturale ale României, dar și să reflecteze asupra importanței artei și arhitecturii în construirea unor clădiri impresionante și frumoase, care să inspire și să încânte privirile și sufletele oamenilor.

Ce influenta a avut poezia Mănăstirea Argeșului de Tudor Arghezi

Poezia „Mănăstirea Argeșului” de Tudor Arghezi a avut o influență semnificativă în literatura română, datorită abordării sale inovatoare și explorării temelor istorice și spirituale. Iată câteva moduri în care această poezie a influențat:

  1. Inovația poetică: Tudor Arghezi a introdus un stil poetic modern în literatura română prin „Mănăstirea Argeșului”. El a experimentat cu limbajul și tehnicile poetice, deschizând calea pentru alți poeți să exploreze noi modalități de exprimare poetică.
  2. Simbolismul religios și istoric: Poezia explorează simbolurile religioase și istorice ale Mănăstirii Argeșului, oferind o perspectivă profundă asupra valorilor culturale și spirituale ale României. Acest aspect a influențat modul în care alți poeți abordează teme similare în creațiile lor.
  3. Valorificarea patrimoniului cultural: „Mănăstirea Argeșului” a contribuit la promovarea și conservarea patrimoniului cultural și istoric al României. A inspirat o mai mare conștientizare și interes pentru aceste valori.
  4. Inspirarea generațiilor viitoare: Această poezie a devenit un model pentru mulți tineri poeți și scriitori, care au fost inspirați să exploreze propria lor identitate culturală și spirituală în operele lor.

În concluzie, poezia „Mănăstirea Argeșului” de Tudor Arghezi a avut o influență semnificativă în literatura română prin inovația sa poetică, explorarea simbolurilor religioase și istorice, promovarea patrimoniului cultural și inspirarea generațiilor ulterioare de autori.