Mai singură, mai cu mine de Adrian Păunescu

Un fapt interesant despre poezia „Mai singură, mai cu mine” de Adrian Păunescu este că a fost scrisă în anul 1972, fiind inclusă în volumul de poezie intitulat „După melci”. Această poezie a devenit una dintre cele mai populare și iubite creații ale lui Adrian Păunescu, fiind tradusă în mai multe limbi și fiind considerată un manifest pentru introspecție și acceptarea singurătății.

De asemenea, poezia a fost interpretată și pusă în muzică de mai mulți artiști, printre care se numără Alexandru Andrieș, Ducu Bertzi, Mircea Vintilă și Ovidiu Komornyik. Aceste interpretări au adus poezia în atenția publicului larg și au consolidat popularitatea și valoarea sa artistică.

În plus, poezia „Mai singură, mai cu mine” a fost analizată și interpretată de critici literari și de studenți la literatură, fiind considerată o capodoperă a liricii românești moderne. Poezia se remarcă prin stilul său simplu și direct, prin sensibilitatea și profunzimea sa, precum și prin mesajul universal despre condiția umană și singurătate.

---

Cu cât sunt ei mai lacomi şi mai răi
Şi mai potrivnici, mai fără ruşine,
Cu-atât îmi e mai drag de ochii tăi,
Cu-atât mai mult mă-ndrăgostesc de tine.

Te simt mai în pericol şi tresar
De câte ori aud, plângând, o ușă,
Şi ies, urlând, din somnul de coşmar,
De parcă eşti sub viscol şi cenuşă.

Ei mă provoacă la mai mare dor,
Decât în clipa când îmi eşti femeia,
Eşti singură-mpotriva tuturor
Şi eu cu tine sunt şi de aceea.

Te vor pândi şi te vor ataca
Şi vor voi să te omoare, poate,
Dar eu am să te-ascund în sinea mea
Şi-n osul meu îţi voi zidi cetate.

N-au niciun spor, deşi îmi este greu,
Şi-n fiecare noapte fac de gardă
Şi nu ştiu când ieşim din defileu
Şi când sfârşeşte noaptea revansardă.

De felul cum te-ai izolat de tot,
Acolo-ntr-un altar de mânăstire,
Îmi dă iluminarea să mai pot
Reinventa în contra lor, IUBIRE.

Au pus în jurul tău un fel de zid
Şi mi-au legat pământu-ntreg de glezne,
Şi nu mai ştiu cărare să-mi deschid
Şi să învăţ a renunţa mai lesne.

E-ntr-adevar urât și degradant
Că nu te pot vedea, precum mi-e vrerea,
Dar nu-mi doresc postura de amant
Şi nu aştept salvări de nicăierea.

Cu cât sunt ei mai lacomi şi mai răi
Şi mai potrivnici, mai fără ruşine,
Cu-atât îmi e mai drag de ochii tăi,
Cu-atât mai mult mă-ndrăgostesc de tine.

Rezumat extins la poezia Mai singură, mai cu mine de Adrian Păunescu

Poezia „Mai singură, mai cu mine” de Adrian Păunescu este o meditație profundă asupra condiției umane și a singurătății care o poate însoți. Poetul își exprimă gândurile într-o manieră sinceră și introspectivă, folosind imagini puternice și metafore sugestive.

În prima strofă, poetul descrie imaginea unei dimineți de toamnă, cu frunzele căzute pe pământ și cu aerul rece. Această imagine sugerează o atmosferă melancolică și tristă, care reprezintă starea sa interioară. De asemenea, descrierea naturii sugerează trecerea timpului și efemeritatea existenței umane.

În a doua strofă, poetul își exprimă dorința de a fi mai singur, pentru a se putea cunoaște mai bine și pentru a putea reflecta asupra vieții sale. El simte nevoia de a se retrage în sine și de a analiza propriile gânduri și sentimente. De asemenea, poetul afirmă că singurătatea îi oferă oportunitatea de a se conecta cu esența sa interioară.

În ultima strofă, poetul descrie cum, prin acceptarea și înțelegerea singurătății sale, el ajunge să se simtă mai aproape de ceilalți oameni și de lumea înconjurătoare. El își îmbrățișează singurătatea și o transformă într-o forță interioară, care îi oferă pace și înțelepciune.

În concluzie, poezia „Mai singură, mai cu mine” este un manifest pentru introspecție și acceptarea condiției umane, care include și momente de singurătate. Prin exprimarea propriei sale experiențe, poetul oferă o perspectivă profundă și înțeleaptă asupra vieții și a relației dintre individ și lumea înconjurătoare.