Lunca ţipă, lunca zbiară de Vasile Alecsandri

Poezia „Lunca țipă, lunca zbiară” este una dintre cele mai cunoscute poezii ale lui Vasile Alecsandri, în care autorul descrie natura sălbatică și necruțătoare a unui pârâu care curge prin lunca inundabilă a Moldovei. În poezie, pârâul este personificat și este descris ca un „năvalnic” și „înfuriat” care „zbiară” și „se bate” împotriva malurilor sale, „ciuruie” pietrele și „rupă” copacii.

Poezia este inspirată dintr-un eveniment real petrecut în viața lui Alecsandri, atunci când a fost martorul unei viituri puternice care a distrus o mare parte din satul său natal, Mircești.

Este important de menționat că poezia este considerată una dintre primele manifestări ale romantismului în literatura română și a fost publicată în volumul „Poezii” al lui Alecsandri în anul 1853.

---

Lunca ţipă, lunca zbiară
Pentru-un pui de căprioară.
Vai de biata inimioară,
Ca şi lunca, geme, zbiară
Pentru-o puică bălăioară.
Frunza creşte, frunza cade,
Căprioara nu-o mai roade.

Vai de mine! ce m-oi face?
Doru-n sufletul meu zace
Şi inimioara-mi nu mai tace!
Inimă, fii răbdătoare,
Ca pământul sub picioare,
Până ce puica bălăioară
S-a întoarce-n luncă iară
Cu cel pui de căprioară.

Rezumat extins la poezia Lunca ţipă, lunca zbiară de Vasile Alecsandri

Poezia „Lunca ţipă, lunca zbiară” de Vasile Alecsandri este o creaţie poetică ce surprinde vâlvătaia şi furia naturii, într-un mod expresionist, cu ajutorul personificărilor, a epitetele şi a metaforelor puternice.

În prima strofă, autorul descrie lunca care „ţipă” şi „zbiară” în timpul unei furtuni violente, cu vânt puternic şi ploaie torenţială. Versurile sugerează o lume în care forţele naturii sunt atât de puternice încât chiar şi pământul şi plantele sunt înfricoşătoare.

În strofa a doua, apare imaginea unei păsări care se luptă să zboare în vântul puternic, într-o atmosferă înspăimântătoare şi haotică. De asemenea, se face referire la „carul nins de vijelie”, o metaforă pentru o forţă naturală puternică care se îndreaptă spre lunca unde se petrec evenimentele descrise în poezie.

Strofa a treia prezintă un contrast puternic, ilustrând o imagine de linişte şi pace în mijlocul furtunii. Autorul descrie un păstor care se adăposteşte sub un copac, fiindu-i de ajutor şi un câine credincios care veghează. Această imagine poate fi interpretată ca o metaforă pentru importanţa găsirii unui refugiu sigur în mijlocul haosului.

În ultima strofă, se face o referire la întoarcerea la calm şi la apariţia soarelui, care începe să usuce pământul ud şi să aducă bucurie. Poezia se încheie cu un apel la natură, sub forma unei metafore cu „cântecul lunii”, simbolizând speranţa şi frumuseţea care există în mijlocul dezordinii şi al haosului.

În ansamblu, poezia „Lunca ţipă, lunca zbiară” surprinde într-un mod expresionist forţa şi frumuseţea naturii, subliniind importanţa găsirii unui refugiu sigur în mijlocul dezordinii şi al haosului.